Liturghia Cuvântului - Consideraţii simbolistice

Adeseori, în discuţiile pe care le am cu prietenii, încercăm să desluşim simbolurile Sfintei Liturghii, izvorul harului şi al sfinţeniei şi centrul cultului creştin. Prin desfăşurarea ritualului său încărcat de momente simbolice profunde, Sfânta Liturghie ne ilustrează viaţa şi activitatea Mântuitorului, creându-se astfel mediul favorabil apropierii de Dumnezeu şi făcându-ne să trăim realitatea prezenţei domnului Isus Hristos la fiecare participare euharistică. Iată de ce participarea la Liturghie a devenit datoria fundamentală a oricărui creştin, membru deplin al Bisericii.

Plecând deci de la acest fapt, mă voi strădui să prezint, fără pretenţia de a fi un specialist în liturgică, semnificaţia simbolică a unor acte de cult sau părţi pe care le remarcăm în desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii. Până la dispariţia catehumenatului (secolul al VI-lea), explicarea Sfintelor Sacramente şi a cultului, în general, s-a făcut prin cateheze, necesare celor care trebuiau să primească Botezul (catehumeni) pentru a deveni creştini. Astăzi, foarte puţini creştini care au fost botezaţi în prima parte a vieţii se mai întorc la Biserică pentru a-şi însuşi catehezele necesare cunoaşterii vieţii şi moralei creştine. Pentru aceştia, dar mai ales pentru cei care după primirea botezului au uitat să mai intre în casa Tatălui îndurător, este nevoie de un profund proces de (re)catehizare.

Să revenim la tema anunţată… În debutul Sfintei Liturghii, îl auzim pe preot rostind: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit…”, cuvinte prin care îl preamărim pe Dumnezeul cel care ni s-a descoperit ca fiind întreit în persoane. Acestei doxologii, creştinii îi răspund: „Amin!” care înseamnă: cu adevărat sau aşa să fie. Apoi este recitată Ectenia mare sau a păcii: „Cu pace Domnului să ne rugăm…”, cea care cuprinde intenţiile de rugăciune ale Bisericii, intenţii cărora credincioşii le răspund cu enunţul: „Doamne îndură-te către noi” sau „Doamne miluieşte-ne”.

Urmează citirea Antifoanelor, fragmente extrase (mai ales) din Vechiul Testament care simbolizează prezicerile profeţilor despre Mesia şi între care sunt rostite Ecteniile mici: „Iară şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”. Adică:  mereu, mereu (fără răgaz), cu mintea liniştită, să ne rugăm Domnului. În timpul celui de-al treilea antifon (duminica se citesc Fericirile), preotul face Vohodul cel mic, ieşind în procesiune cu Evanghelia din Altar până în mijlocul Naosului, apoi întorcându-se şi reaşezându-o pe Sfânta Masă. Această ieşire simbolizează începerea activităţii publice a Mântuitorului prin propovăduirea evangheliei sau ieşirea Domnului la propovăduire. Sau am putea spune că în timpul Sfintei Liturghii, Hristos, prin cuvântul evangheliei Sale, este descoperit de către credincioşi.

Trisaghionul, sau imnul „Sfinte Dumnezeule…” înfăţişează cele trei persoane ale dumnezeirii astfel: Sfinte Dumnezeule – Tatăl, Sfinte tare – Fiul şi Cuvântul, Sfinte fără de moarte – Sfântul Spirit, cel de viaţă făcător şi care se revarsă peste fiii Bisericii şi se îndură către ei făcându-i nemuritori prin Botez. Însă cele trei formule ale cuvântului Sfinte, se potrivesc toate şi fiecărei persoane a Sfintei Treimi, pentru că oricare dintre acestea este şi sfântă, şi tare, şi fără de moarte.

După Trisaghion se citeşte Apostolul, adică un pasaj din Faptele Apostolilor sau din Epistolele neotestamentare. Acest moment simbolizează alegerea Apostolilor, consacrarea lor (investirea cu putere divină) şi răspândirea învăţăturii (seminţei) primite pe cuprinsul întregului mapamond. Cântarea Aliluia de după citirea Apostolului este un imn îngeresc care înseamnă laudă sfântă şi întreită adusă de îngeri lui Dumnezeu (Al – Tatăl, Il – Fiul şi Uia – Sfântul Spirit). În timpul acestei cântări preotul face Cădirea prin mişcarea continuă a cădelniţei. Tămâia simbolizează umanitatea lui Isus Hristos, iar focul, dumnezeirea. Fumul binemirositor simbolizează harul şi mireasma revărsate de Sfântul Spirit.

Citirea Sfintei Evanghelii (ca şi cea precedentă, a Apostolului) dezvăluie taina cuvântului încredinţat Bisericii. Citirea pericopelor evanghelice în cadrul Sfintei Liturghii reprezintă dorinţa primilor creştini de a păstra nealterat cuvântul Mântuitorului. Evanghelie înseamnă venirea Fiului lui Dumnezeu; dar mai înseamnă şi vestea cea bună, faptul că Dumnezeu ni s-a revelat în mod vizibil şi ne-a vorbit direct, gură către gură. Prin Liturghia Cuvântului ni se oferă prima hrană a sufletului, adică suntem iniţiaţi pentru a putea descoperi adevărata hrană care ne este pregătită: cuminecarea cu Trupul şi Sângele.

După citirea Sfintei Evanghelii urmează Predica rostită de preot şi apoi o succesiune de cereri (ectenii) care simbolizează învăţătura Mântuitorului Hristos din timpul celor trei ani de activitate publică. Printre aceste cereri, înainte de Imnul Heruvimic, preotul rosteşte în taină o rugăciune în care imploră curăţirea şi iertarea de păcate pentru a ne apropia „nevinovaţi şi fără de osândă” de Sfintele Taine. Aici se termină prima parte a celebrării euharistice, cea numită Liturghia Cuvântului; cântarea „Noi, care pe Heruvimi…” marcând începutul celei de-a doua mari părţi, Liturghia Euharistică, de al cărei conţinut simbolic vom încerca să ne apropiem într-o postare viitoare, bineînţeles numai la îndemnul şi cu îngăduinţa dumneavoastră.