Liturghia Euharistică

Aşa cum insinuam în materialul precedent, adică doar la nenumăratele dvs. insistenţe (a se vedea numărul mare de comentarii la postarea anterioară), voi continua, tot după umila-mi pricepere, şirul consideraţiilor simbolistice ale celebrării euharistice de rit bizantin.

Ajunsesem, aşadar, la începutul Liturghiei Euharistice, acest moment fiind marcat de Imnul Heruvimic. Acesta, ne îndeamnă ca de acum să fim mai atenţi, lepădând grijile cotidiene, pentru a-l putea primi pe Împăratul tuturor prin Sfânta Împărtăşanie. Vohodul cel mare, adică ducerea cinstitelor daruri de la masa proscomidiei (din stânga Altarului), pe Sfânta Masă simbolizează drumul Mântuitorului din Betania în Ierusalim, atunci când poporul îi aducea Domnului cântări de laudă ca unui împărat. Depunerea darurilor pa Masa Altarului ne aminteşte de foişorul Cinei celei de Taină din Ierusalim; însă mai târziu, pe parcursul desfăşurării Sfintei Liturghii, acestui gest liturgic i se vor atribui şi alte semnificaţii: înălţarea pe cruce, îngroparea, învierea şi înălţarea la ceruri. Sfânta Masă, prin poziţionarea ei în mijlocul Altarului, simbolizând cerul şi pământul care se unesc pentru jertfa ce urmează să fie înfăptuită.

Acoperământul cel mare sau Aerul care este aşezat de preot peste Disc şi Potir ţine locul pietrei cu care Iosif din Arimatea a pecetluit mormântul, însă înainte de aceasta, Aerul pus peste Sfintele Vase redă atmosfera întunecată a nopţii în care Isus Hristos a fost trădat. În timpul Crezului, acest acoperământ va fi fluturat deasupra darurilor pentru a mărturisi adierea blândă sau trecerea Spiritului.

Voi sări peste ectenia şi dialogul preotului cu credincioşii înainte de rostirea Crezului, amintind doar de practica Bisericii primare de a-i invita pe catehumeni (cei nebotezaţi) să iasă afară şi de a le închide uşile acestora la îndemnul: Uşile, uşile!... Aşadar, nu puteau să fie prezenţi în faţa misterului care urma, decât cei credincioşi, cei care deja erau parte integrantă din comuniunea ecleziastică.

„Darul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit…” reprezintă darurile sfintei Treimi prefigurate de vizita făcută de cei trei îngeri lui Avram, la stejarul de la Mamvri. Îndemnul „Sus să avem inimile!” semnifică înălţarea inimilor pentru a putea înţelege taina care va urma şi pentru a ne ridica acolo de unde am coborât; înălţarea inimilor pentru a fi în acord cu Inima lui Dumnezeu.

Urmează apoi momentul culminant al întregii celebrări euharistice. După „Luaţi, mâncaţi…” şi „Beţi dintru acesta toţi…” este invocată puterea Sfântului Spirit pentru ca darurile oferite să fie consacrate, adică să se prefacă în chiar Trupul şi Sângele lui Hristos, care mai apoi să fie primite spre mântuire. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem…” înseamnă că cele care ne-au fost transmise prin Sfinţii Apostoli (adică Trupul şi Sângele celui care a hotărât: „Aceasta să o faceţi spre amintirea mea”), pe acelea le aducem pentru salvarea noastră.

„Mai ales pentru Preasfânta…” pentru că se cuvine ca noi să o lăudăm pe Doamna a toate şi să întărim cuvintele îngerului care i-a rostit: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har…” În acest moment Biserica este adunată în jurul sfintei Fecioare Maria.

După rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce rosteşte cuvintele „Sfintele Sfinţilor!”, preotul înalţă Sfântul Trup de pe Disc, gest liturgic care simbolizează înălţarea Domnului pe cruce, moartea pe ea, dar şi însăşi învierea sa. Chiar dacă în acest moment preotul împarte Sfântul Trup, totuşi acesta rămâne neîmpărţit şi netăiat în bucăţi, în fiecare părticică din cele tăiate aflându-se acelaşi Dumnezeu-om întreg. Apa caldă care este turnată în Potir aminteşte de cele două elemente (apa şi sângele) pline de căldură care s-au scurs din coasta împunsă a Mântuitorului.

Împărtăşirea preotului (preoţilor) închipuie împărtăşirea Apostolilor înainte de patimă, la Cina cea de Taină. Însă îndemnul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” îi face şi pe credincioşi responsabili în momentul apropierii de Sfântul Sacrament. Mai ales, fără credinţă nu putem dobândi nimic din cele care ne sunt necesare mântuirii. Cei care se cuminecă sunt datori apoi să stea cu cugetul, sau cu mintea dreaptă, ca astfel să poată mulţumi pentru onoarea de a gusta din Sfintele Taine.

Rugăciunea amvonului (cea rostită înaintea sfârşitului celebrării de preot) este, de fapt, recapitularea în ordine a cererilor şi rugăciunilor făcute în taină de către preot în timpul Sfintei Liturghii.

În încheiere amintesc şi de Anaforă, pâinea binecuvântată de către preot, care a rămas din cea adusă ca dar la Altar. Din această pâine primită înainte de începutul celebrării, în timpul Proscomidiei, preotul scoate părticelele necesare şi Agneţul (partea care va deveni Trupul Domnului). Restul de pâine (anafora) este oferită credincioşilor ca un contradar şi simbolizează trupul Sfintei Fecioare.