Fala de a locui în Hackerville

Cel mai mare motiv de mândrie al vâlcenilor din ultimii 10-15 ani este cu siguranţă capacitatea tinerilor din Râmnic de a fi „descurcăreţi”. Zeci sau poate chiar sute de familii afectate de disponibilizările masive de pe platforma Oltchim şi-au gasit, în aceşti ultimi ani, salvarea în propriile progenituri atât de abile în mânuirea computerelor, încât oraşul domniei lui Mircea cel Bătrân a ajuns arhicunoscut în toată lumea civilizată care foloseşte eBay-ul. Şi să nu credeţi că tinerii „descurcăreţi” ar fi ceva genii care ar promova online potenţialul turistic al urbei noastre, nicidecum! Sunt convins că bănuiţi deja din titlul postării care e ocupaţia acestor haiduci contemporani (haiduci în sens peiorativ, desigur).

Chestiunea pe care doresc să o ridic aici este următoarea: ce s-a întâmplat cu conştiinţa acestor oameni care nici măcar nu mai întrezăresc răul din hoţie, ba dimpotrivă, încă se mai şi fudulesc cu activitatea pe care o desfăşoară? Oare cum şi de când a devenit normal ca părinţii frustraţi să-şi măgulească coţcarele odrasle care i-au uşurat de sarcina de a umple frigiderele? Cum şi de când este normal să te mândreşti cu BMW-ul din parcare pe care fiu-tu şi l-a luat în urma fraudelor informatice?… Cum s-a ajuns ca furtul să nu mai fie considerat… furt!?!

Îmi pun aceste întrebări deoarece, ascultând sute de spovezi, sunt nevoit ca mai tot timpul să fiu eu cel care întreabă despre încălcarea poruncii a şaptea; şi aceasta din cauză că aproape nimeni nu-şi mai propune să mărturisească că a furat. Iar scuzele găsite, mai că te fac să crezi că furtul nu ar fi deloc un păcat grav: „Ei, am mai luat şi eu vreun capsator, vreun pix sau câte ceva de la serviciu, că doar toată lumea ia”, „Trebuie să ne descurcăm cumva şi noi, părinte…, şi cele câteva coli pe care le-am luat din birou, le sunt necesare copiilor la şcoală, că dacă şi pe acestea mai dăm bani…”, „Dar nu am ştiut că nu e bine să iei şi să ştiţi că nici prejudiciul nu e atât de mare” sau „Păi, eu nu aş pune mâna să iau, dar sunt plătit prost şi trebuie să-mi completez cumva leafa”. Însă, de departe, cea mai frapantă justificare mi se pare: „Am mai luat şi eu, părinte, CA TOT OMUL”!!! Şi tot ascultând aceste mieroase dezvinovăţiri, mai că îţi vine şi ţie, ca preot, să le spui că nu-i nimic, că-i înţelegi şi că le dai dezlegarea fără canonul de a îndrepta răul comis.

Şi acum voi reveni la tinerii hackeri de care noi vâlcenii suntem atât de mândri. Ce ar fi putut învăţa ei de la părinţii care constant, seară de seară, aduceau acasă sacoşe pline cu piuliţe şi şuruburi din fabrică, sau cu făină din brutărie, sau cu materiale textile din croitorie, sau cu unelte de pe şantier, sau cu topuri de coli A4 de la birou etc.? Candoarea, onestitatea?… Şi fără a-i exonera pe aceştia de vina evidentă pe care o poartă, doresc să atrag atenţia asupra stârpirii răului din rădăcină, deoarece proverbul „Cine fură azi un ou…” este probat, din nefericire, de mult prea mulţi tineri „descurcăreţi” ai zilelor noastre. Închei parafrazându-l pe Sfântului Apostol Pavel care rămâne la fel de actual şi azi, precum era şi acum două mii de ani, când se adresa corintenilor: să nu cumva să vă înşelaţi în privinţa aceasta, nici hoţii (printre mulţi alţii) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu!