Episcopul Atanasie Anghel. Desăvârşirea unirii

Tentativa de unire a mitropolitului Teofil din 1697 a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte florentine şi formularea revendicărilor clerului român din Transilvania. Printre aceste revendicări amintim acordarea de privilegii, scutiri şi imunităţi preoţilor, dregătorilor bisericeşti, diaconilor şi cantorilor uniţi, precum avea şi clerul latin. Foarte importantă este şi solicitarea accesului la dregătorii a laicilor uniţi asemenea persoanelor care făceau parte din rândul celor trei naţiuni, dar şi dreptul fiilor preoţilor de a fi instruiţi în şcolile latine. Declaraţia de unire semnată de Teofil cuprindea şi trei deziderate adresate împăratului: egalul tratament la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale şi subordonarea faţă de episcop şi nu de puterea politică. Aceste revendicări demonstrau existenţa unei conştiinţe a propriilor nevoi. Cu toate acestea unirea lui Teofil, din motive încă necunoscute, nu şi-a atins scopul; mitropolitului Atanasie Anghel, urmaşul acestuia, revenindu-i rolul principal în perfectarea unirii cu Roma.

După decesul mitropolitului Teofil, un sinod convocat în grabă l-a ales în locul acestuia pe Atanasie Anghel, fiul preotului din Bobâlna, nobil de Ciugud. Graba convocării sinodului se datorează faptului că superintendentul calvin împreună cu susţinătorii săi nu doreau ca reprezentanţii catolicilor să le-o ia înainte şi să aleagă un candidat favorabil lor. Se pare că la data alegerii, Atanasie era încă tinerel şi că atunci învăţa gramatica în şcoala calvinească din Bălgrad. Conform tradiţiei, după alegerea sa, noul vlădică a mers în Bucureşti pentru a fi sfinţit. După acest moment care a avut loc la 22 ianuarie 1698, Atanasie Anghel s-a întors la Bălgrad nu numai cu frumoasele veşminte şi obiecte de cult dăruite de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ci şi cu Instrucţiunile dăruite de patriarhul Ierusalimului, Dosoftei, care participase la hirotonirea din 22 ianuarie.

Aceste Instrucţiuni sunt îndreptate, în mod evident, împotriva pericolului venit din partea calvinilor, negăsindu-se în ele, aşa cum de multe ori s-a afirmat, nici o aluzie la catolicism sau la punctele florentine. Patriarhul Dosoftei îl îndemna aşadar pe Atanasie ca în afară de Sfânta Scriptură, să cinstească şi canoanele şi hotărârile sfintelor soboare şi ale sfinţilor Părinţi ca pe nişte table scrise de Dumnezeu. În opoziţie cu poruncile principilor calvini, Dosoftei îi cerea noului episcop să predice şi să citească Evanghelia în limba credincioşilor însă, slujbele să le facă pe toate pre limba slavonească sau elinească, iar nu în româneşte sau în alt chip. Dacă adăugăm şi faptul că lui Atanasie i se mai cerea să facă cele şapte taine soborniceşti ale Bisericii precum şi orânduielile întregi ale înmormântărilor sau să înveţe poporul să cinstească sfinţii Bisericii şi icoanele, putem trage concluzia că toate aceste învăţături – care se confundă în totalitate cu cele ale Bisericii Catolice – erau îndreptate împotriva acţiunii de calvinizare a românilor. Există într-adevăr un punct care poate părea că face aluzie la catolici, cel în care i se cere lui Atanasie să facă Cuminicătura (Euharistia) cu pâine dospită. Acest punct nu poate fi nicicum drept o reacţie împotriva Bisericii Catolice, deoarece niciodată aceasta nu i-a îndemnat pe răsăriteni să folosească pâinea nedospită (azima) şi nici nu a învăţat vreodată că pâinea dospită ar invalida Euharistia.

Nu ştim din ce cauză Instrucţiunile nu fac nici o aluzie la opera de convertire iniţiată de iezuiţi. Motivele pentru care patriarhul Dosoftei este rezervat în a aminti măcar de acţiunea iezuiţilor rămân greu de explicat. Totuşi, este probabil ca patriarhul să nu fi cunoscut mişcările din Biserica românească transilvăneană sau, ştiind că Atanasie a obţinut episcopatul cu sprijinul guvernatorului calvin Gheorghe Bánffi şi că a studiat într-o şcoală calvinească, se poate ca el să fi fost îngrijorat numai de primejdia care putea veni din această parte.

Sinodul din 7-24 octombrie 1698. În timp ce Atanasie se afla în Bucureşti sau era reţinut de dobândirea confirmării din partea guvernatorului, călugărul Baranyi şi-a continuat activitatea pe lângă protopopii şi fruntaşii preoţimii române pentru a mai salva ceea ce se mai putea din opera atât de promiţătoare a unirii. După călătoria la Viena, călugărul iezuit s-a întors în Transilvania cu copia rezoluţiei împărăteşti din 14 aprilie 1968 şi cu toate informaţiile necesare pentru continuarea acţiunii începute. În acelaşi timp, cardinalul Kollonich, la 2 iunie, le-a adresat românilor o scrisoare în care le oferea sprijin dacă se vor uni cu Biserica Romei, primind cele patru puncte, însă păstrându-şi ritul propriu. În acest caz, menţiona cardinalul, preoţii români vor obţine toate privilegiile şi drepturile preoţilor catolici, iar împăratul îi va pedepsi pe toţi aceia care vor îndrăzni să nu respecte aceste privilegii.

Ajuns în fruntea Bisericii româneşti cu sprijinul calvinilor, Atanasie se găsea acum în faţa unei rezoluţii împărăteşti care atingea interesele preoţilor săi. În acelaşi timp însă, Instrucţiunile date de  patriarhul Ierusalimului nu contraveneau unirii cu Roma, pentru că ele nu cereau nimic împotriva a ceea ce unirea ar fi presupus. Pentru a limpezi situaţia, Atanasie a convocat în luna octombrie un sinod la care au fost invitaţi pe lângă protopopi şi preoţii însoţiţi de câte doi-trei fruntaşi din fiecare parohie şi în urma căruia să se realizeze unirea cu Biserica Romei. O însemnare din Analele misiunii dacice a iezuiţilor  spune că la acest sinod au aderat 2270 de parohi şi fruntaşi, care ar fi făcut pe rând profesiunea de credinţă catolică. Despre numărul mare de participanţi la acest sinod vorbesc mai multe documente ale vremii, precum Raportul din 23 iulie 1759 al lui Petru Pavel Aron către împărăteasa Maria Tereza sau Memoriul comisiunii ilyrice din 1771 către aceeaşi împărăteasă. Organizarea acestei adeziuni publice la unire a fost făcută desigur pentru a respinge eventualele acuzaţii cum că unirea a fost acceptată numai de ierarh şi protopopi, aşa cum se întâmplase în eparhia ruteană a Muncaciului. Astfel s-a ajuns, putem spune, la această adevărată consultare publică, neobişnuită la acea vreme şi fără precedent în istoria unirilor religioase.

Cine parcurge textul fixat încă de la începutul sinodului (7 octombrie) al declaraţiei de unire, observă cu uşurinţă grija participanţilor de a asigura, pe de o parte, libertăţile şi privilegiile preoţimii, iar pe de altă parte, păstrarea neschimbată a ritului, calendarului, obiceiurilor, precum şi a dreptului de alegere a episcopului. Printre actele care au fost luate în discuţie pe perioada desfăşurării sinodului amintim: Rezoluţia împăratului din 14 aprilie 1698, Enciclica cardinalului Kollonich din 2 iunie 1698, Instrucţiunea misionarilor iezuiţi, Diploma leopoldină din 23 august 1692 dată rutenilor uniţi şi Decretul unirii făcute de sinodul convocat de Teofil în 1697.

Iată ce conţinea declaraţia sinodală din 1698:

„Noi mai jos scrişii vlădica, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului.

Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsura mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădularele acestei biserici sfinte, catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acelea privilegiumuri voim să trăim cu care trăesc mădularele şi popii acestei biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălţimei sale ne face părtaşi, care milă a nălţiei sale ne având a o lepăda, cum se cade credincioşilor nălţiei sale ţi ţării Ardealului o dăm înainte, pentru care mai mare tărie dăm şi scrisorile mâinilor noastre.

S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie.”

Este adăugat apoi, cu scris mai mic:

„Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularile sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechiu, şi pre cinstitul vlădicul nostru Athanasie nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de I s-ar tâmpla moarte să steie în voia soborului pre cine ar alege vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înaltul împărat să-l întărească şi patriarhul de sub biruinţa înălţiei sale să-l chirotonească şi dregătorilor protopopilor carei sunt şi vor fi nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să fie cum şi până acum. Eară de nu ne vor lăsa pe noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare peceţile şi iscăliturile noastre care am datsă n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetia mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie. ”

Toţi cei prezenţi la sinod au făcut apoi unul câte unul mărturisirea de credinţă, însă, convins că documentele pe care le deţinea nu ofereau bisericii sale prea multe garanţii, Atanasie insistă să fie redactată de împărat o diplomă, care să prevadă explicit drepturile şi privilegiile acordate Bisericii Unite, precum şi obligaţia administraţiei guvernamentale şi a armatei de a asigura aplicarea lor. Răspunsul acestei solicitări este prima Diplomă leopoldină referitoare la uniţi, semnată de împăratul Leopold I, de arhiepiscopul primat Kollonich şi de către vicecancelarul Kalnoky la 16 februarie 1699. Această diplomă face referire la toţi catolicii de rit grecesc din imperiu (români, ruteni şi greci) şi din conţinutul ei rezultă că preoţii uniţi sunt scutiţi de toate obligaţiile iobăgeşti şi că se bucură de drepturile şi privilegiile clerului religiilor recepte. Conform normelor însă, un decret imperial devenea lege în Transilvania, doar după ce acesta era aprobat şi publicat de Dietă; lucru de care stările, evident, vor încerca să profite invocând Diploma din 1691, prin care se garanta menţinerea neschimbată a rânduielilor interne ale Transilvaniei. Inflexibil, împăratul va reafirma recunoaşterea Unirii, iar Dieta va fi nevoită ca la 8 septembrie 1699 să publice Diploma.

Bineînţeles că odată realizată, Unirea nu putea fi văzută cu ochi buni de nobilii calvini, care nedorind să scape Biserica românească de sub influenţa lor, devin astfel primii adversari ai acesteia. Pentru a opri procesul Unirii, nobilii maghiari au făcut chiar plângeri la Viena, acuzându-i pe români de nesinceritate faţă de împărat şi afirmând că Unirea nu este decât o născocire a unui călugăr iezuit. În acelaşi timp însă, în ţară au început opresiuni împotriva românilor uniţi; făcând referire la acestea episcopul Atanasie îi scria  cardinalului Kollonich la 26 septembrie 1700: „ar fi lung de povestit toate împotrivirile şi încercările le care a fost supusă Biserica noastră din timpul de când ne-am declarat uniţi cu Biserica Romano-catolică. Preoţii – continuă scrisoarea – au fost alungaţi unii din parohii, alţii au fost bătuţi, alţii închişi, iar altora li s-au luat animalele, ajungându-se până acolo că bisericile şi altarele noastre au fost dărâmate, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată înainte de unire.” Nobililor maghiari care se opuneau Unirii li se adăugau însă şi saşii, din motive similare, dar şi unii reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice. Toţi aceştia vor aduce un sprijin, mai mult sau mai puţin voit, mişcărilor ortodoxe anti-unioniste care, treptat, vor începe să se contureze. În acelaşi timp, la Curtea vieneză, se va infiltra un tot mai evident curent ostil mitropolitului şi românilor convertiţi, care erau acuzaţi de caracterul conjunctural al Unirii şi de nesinceritatea în adoptarea catolicismului.

Sinodul din 4-5 septembrie 1700. Ancheta pornită de guvernul transilvănean (în care fiecare român trebuia să declare, personal, dacă vrea să rămână în legea veche sau dacă vrea să se unească cu una dintre cele patru religii recunoscute şi cu care dintre ele) prin care s-a agitat intens viaţa românilor, acţiunile unor elemente din Ţara Haţegului, care se considerau unite cu calvinii, dar şi rezistenţa hotărâtă a preoţilor din Ţara Făgăraşului şi de lângă Braşov, l-au determinat pe Atanasie să considere necesară o nouă manifestaţie publică şi solemnă de unire. Astfel, în ziua de 4 septembrie 1700, a fost convocat în Alba Iulia un alt sinod, la care au participat protopopii, fiecare cu juratul său şi cu câte doi preoţi, dar şi câte trei ţărani din fiecare sat (unii istorici dau ca cifre: 54 de protopopi şi 1563 de preoţi). Faptul că la acest sinod au fost invitaţi şi ţăranii români, se datora  tocmai implicării întregii populaţii româneşti din Transilvania în acest demers care, cu siguranţă, va fi depăşit cadrul strict religios.

Pe parcursul desfăşurării sinodului, mitropolitul Atanasie a adus din nou în discuţie, încă din prima zi, problema unirii, moment în care toţi cei prezenţi (inclusiv cei din Ţara Făgăraşului şi împrejurimile Braşovului) s-au declarat pentru ea. A doua zi s-a ţinut să se afirme că afară de cele patru puncte florentine, ca şi în dăţile precedente, nu se primeşte nimic, ca mai apoi manifestul de unire să fie semnat de episcop şi de toţi protopopii prezenţi. Iată ce conţinea textul acestui manifest:

„Noi mai jos iscăliţi, episcopul, protopopii şi tot clerul bisericii româneşti din Ardeal, facem înştiinţare tuturor cărora se cuvine iar mai vârtos cinstitelor staturilor ţării Ardealului, cum că noi socotind nestatornicia vieţii omeneşti şi nemurirea sufletului, de care mai mare grijă trebuie să avem, slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în care ne vedem până acum a fi osebiţi şi care în prea milostivul decret şi diplomatul prea înălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop ni se dau înainte. Drept acea tocmai cu acelea cădinţe şi privilejuri vrem să ne folosim şi noi de aici înainte după mai sus zisul decretul preaînălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop, ca nişte mădulari ale bisericii romano-catolice cu care se folosesc bine credincioşii cei de ritul latinesc după sfintele canoane şi după privilegiurile de fericiţii răposaţi craii Ungariei lor date. Întru a căruia mai mare credinţă şi tărie acest manifest al nostru îl întărim cu peceţile şi a mănăstirii noastre din Bălgrad şi cu ale noastre şi ne iscălim în Bălgrad în 5 septembrie anul 1700.”

Manifestul Unirii a fost acceptat de toţi cei prezenţi la sinod, chiar dacă, iniţial, hunedorenii care simpatizau unirea cu calvinii, precum şi braşovenii care doreau să rămână în vechea credinţă ortodoxă, au opus rezistenţă. La sugestia contelui Rabutin de Bussy, comandantul militar al Transilvaniei şi a iezuitului Karl Neurautter (ataşat în 1700 comandantului militar), Atanasie ia hotărârea să-i înfăţişeze el însuşi împăratului hotărârile sinodului. Astfel, la începutul anului următor (5 februarie 1701), mitropolitul, însoţit de vicarul Melentie, de Karl Neurautter şi de provizorul fiscal Ştefan Raţiu, pleacă la Viena. Ajuns la Viena, Atanasie a cerut să fie întărit de majestatea sa imperială în demnitatea de episcop şi să fie confirmate din nou privilegiile şi drepturile episcopului şi ale preoţimii române. Partea cea mai grea urma abia acum: înainte de numirea sa ca episcop, Atanasie trebuia să treacă de procesul canonic obişnuit în Biserica apuseană. Încă înainte de plecarea la Viena, au fost trimise acolo o mulţime de denunţuri împotriva episcopului, majoritatea fiind, bineînţeles, imaginare. Comisia a hotărât însă, în timp relativ scurt, menţinerea în scaun a lui Atanasie, episcopul primind de asemenea şi confirmarea împărătească pentru recunoaşterea acestei calităţi. În acest mod, Atanasie Anghel a fost numit episcop al naţiunii româneşti şi consilier împărătesc cu condiţia să fie supus Sfântului Scaun al Romei şi arhiepiscopului de Strigon. Pe parcursul desfăşurării procesului, cardinalul Kollonich a declarat că Biserica Unită va avea pe viitor dreptul de a-şi alege păstorul propunând trei candidaţi, din care împăratul şi Sfântul Părinte vor trebui să confirme unul.

O altă mare problemă cauzată de disputele teologice ale vremii era legată de întrebarea dacă sfinţirea episcopului Atanasie în Biserica Ortodoxă era sau nu valabilă. Această întrebare a fost adresată şi Sfântului Scaun însă, înainte de a fi primit răspunsul Romei, teologii vienezi au propus ca Atanasie să fie hirotonit a doua oară, sub conditione(!!!). Aceasta, desigur, nu a fost cea mai fericită alegere pentru că răspunsul întârziat al Sfântului Scaun recunoştea ca fiind validă prima hirotonire a episcopului român. Totuşi, trebuie amintit faptul că hirotonirea sub condiţie este de fapt o hirotonire condiţionată de valabilitatea sau nevalabilitatea primei sfinţiri. Astfel, dacă există dubii în privinţa primei sfinţiri, se va face o a doua sfinţire, care nu ar avea nici un efect asupra subiectului dacă precedenta ar fi fost validă. Propunerea teologilor a fost acceptată şi astfel, la 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit sub condiţie preot iar în ziua următoare, tot sub condiţie, episcop. Înainte de plecarea din Viena, Atanasie a acceptat propunerea cardinalului Kollonich de a primi sfaturile unui aşa zis teolog, consilier iezuit, în anumite chestiuni de drept canonic, probleme administrative, numiri de preoţi, s.a.m.d. Chiar dacă consilierii iezuiţi care stăteau pe lângă episcopul unit nu sunt priviţi cu simpatie în istoriografie, presupunem totuşi că rolul acestora a fost unul important în organizarea şi desfăşurarea procesului de constituire a BRU.

         

La 19 martie 1701 a fost semnată de către împărat cea de-a doua Diplomă leopoldină care, spre deosebire de prima, se referea în mod particular la Biserica Unită a românilor. Această diplomă confirma privilegiile acordate clerului unit, stabilea modul de succesiune la Scaunul mitropolitan, interzicea utilizarea Catehismului calvinesc, aproba întemeierea de şcoli româneşti, preciza standardele pentru comportamentul şi moralitatea clerului, prevedea ca nu numai clericii, ci şi credincioşii uniţi să se bucure de prerogativele acordate naţiunilor privilegiate (punctul 3) şi stabilea funcţiile teologului iezuit. Cu toată opoziţia Dietei, diploma a fost totuşi publicată şi citită la fastuoasa ceremonie de instalare a lui Atanasie Anghel în Alba Iulia, la 25 iunie 1701. Textul publicaţiei nu s-a păstrat, dar este posibil ca Dieta să fi obţinut, în urma presiunilor, radierea punctului 3, fiindcă protestele ulterioare ale Dietei nu au mai conţinut referiri la privilegiile credincioşilor uniţi, ci doar la cele ale clerului.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Lupaş, Ioan, Studii istorica, IV, Sibiu, 1943

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999