Episcopul Teofil. Sinodul din 1697

În momentul în care iezuiţii începuseră acţiunea de convertire a românilor la Biserica Romei (în jurul anului 1693), în scaunul mitropolitan din Alba Iulia se afla episcopul Teofil, care îi urmase lui Varlaam, mort, probabil în anul 1691. Episcopul Teofil fusese hirotonit la 11 septembrie (după alţi istorici 18 septembrie) 1692 în catedrala mitropolitană din Bucureşti de către vlădica Teodosie, pentru ca mai apoi să primească diploma de recunoaştere din partea lui Gheorghe Bánffi, guvernatorul Transilvaniei. În Bucureşti, cu ocazia hirotonirii, Teofil s-a legat în faţa mitropolitului să primească şi să respecte cele şapte sinoade ecumenice, canoanele şi rânduielile sfinţilor părinţi şi totodată, a făgăduit: „cu mintea, cu dragostea dumnezeiască şi cu frica lui Dumnezeu… şi de câte tocmeale ce are Scaunul Ungrovlachiei să le păzesc neschimbat întru toată eparhia mea”.

După întoarcerea în eparhie, probabil în luna octombrie, noul episcop a obţinut la 18 decembrie 1962, aşa cum deja am spus, şi numirea din partea guvernatorului. Condiţiile care i-au fost impuse în diploma de numire sunt aceleaşi din 1643, întocmite de superintendentul calvin Geleji episcopului Simeon Ştefan şi cărora, mai târziu, principele Mihail Apari le adăugase şi alte sentinţe care urmăreau calvinizarea completă în dogme, rit şi ceremonii a Bisericii româneşti. Precum predecesorii săi, noul episcop era dator să se supună superintendentului, să nu hirotonească preoţi fără acceptul acestuia, să nu facă vizite pastorale, să înlăture cultul sfinţilor, al crucii şi al icoanelor, să recunoască numai două taine (Botezul şi Euharistia) care să fie administrate conform Molitvelnicului calvinesc, să impună învăţarea catehismului calvinesc şi să supună sinodului calvinesc toate hotărârile sinoadelor româneşti. Se observă deci cum toate aceste condiţii impuse de guvernator sunt diametral opuse acelora care fuseseră impuse de mitropolitul din Bucureşti.

Imediat după aşezarea lui Teofil în scaun a început acţiunea iezuitului Paul Ladislau Baranyi care, având textul Diplomei leopoldine din 23 august 1962, în care se arătau privilegiile date preoţilor ruteni uniţi şi ale celor ce se vor uni pe viitor, se va fi apropiat de episcopul Teofil, căruia i-a devenit familiarius, ca mai apoi, treptat, să ia contact şi cu alţi protopopi sau persoane de seamă din Biserica românească. Chiar dacă nu s-au păstrat însemnări privitoare la discuţiile dintre Baranyi şi reprezentanţii românilor transilvăneni, putem deduce cu uşurinţă că misionarul iezuit le-a arătat acestora deosebirea fundamentală dintre unirea forţată cu Biserica calvină şi unirea benevolă cu Biserica Romei. Aceasta din urmă lăsa neatinse ceremoniile, calendarul, posturile, obiceiurile, cultul sfinţilor, al crucii şi al icoanelor, tainele şi întreg ritualul Bisericii româneşti. Rămâneau însă de recunoscut din partea Bisericii greceşti cele patru puncte dezbătute la Conciliul de la Ferrara-Florenţa.

La acest conciliu – despre care am discutat anterior (aici) – din anul 1438, episcopii Bisericii latine şi cei ai Bisericii greceşti, iniţial suspectându-se reciproc de faptul că s-au abătut de la dreapta credinţă, au ajuns la concluzia că atât tradiţia bisericească a latinilor cât şi cea a grecilor este, în egală măsură, drept-credincioasă şi au stabilit de comun acord că se poate trece peste cele patru puncte care reprezentau mărul discordiei dintre cele două biserici: filioque (purcedea Sfântului Spirit şi de la Fiul), problema referitoare la pâinea cea mai potrivită pentru euharistie, purgatoriul şi prerogativele Scaunului Roman. Aceste puncte vor fi numite de acum florentine. În acest sens, concluziile la care părinţii conciliari au ajuns pot fi rezumate astfel: simbolul credinţei, cu sau fără filioque, este drept credincios, deoarece nici teologia greacă, nici cea latină nu se aflau în rătăcire, ambele având dreptate, deoarece în lucrurile esenţiale pe tema purcederii ambele biserici erau de aceeaşi părere, exprimându-se însă în forme diferite; pentru euharistie s-a stabilit că poate fi folosită atât pâinea dospită, cât şi cea nedospită; în ceea ce priveşte purgatoriul, s-a hotărât că nu este neapărat necesar să se vorbească despre acesta atunci când cineva vorbeşte despre cei răposaţi sau se roagă pentru ei; iar în privinţa prerogativelor Scaunului Roman, s-a ajuns la consensul că episcopul Romei trebuie să fie recunoscut drept întâiul episcop al creştinătăţii, aşa cum fusese dintotdeauna cuprins în actele sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane.

Privitor la aceste puncte enumerate mai sus, reprezentanţii Bisericii orientale din Transilvania le puteau accepta fără un prea mare efort. Astfel, recunoaşterea supremaţiei patriarhului Romei nu prezenta o dificultate insurmontabilă, deoarece Biserica românească avea deja un şef suprem în persoana patriarhului Constantinopolului; azima nu făcea referire la români, care oricum foloseau numai pâinea dospită, ei trebuind numai să accepte faptul că occidentalii folosind azime, nu sunt eretici; în ceea ce privea purgatoriul, lucrurile păreau mai simple deoarece şi românii se rugau şi făceau slujbe şi pomană pentru cei morţi, toată problematica reducându-se astfel la denumire. În ceea ce priveşte filioque sau purcederea Spiritului numai de la Tatăl sau şi de la Fiul, aceasta nu putea fi socotită drept o problemă care putea avea vre-o legătură cu viaţa cotidiană şi practică a Bisericii şi mai mult, bisericilor răsăritene unite nu li se cerea introducerea în Crez (Simbolul de Credinţă) a adaosului filioque pe care apusenii îl aveau.

După toate aceste discuţii, Teofil a convocat în reşedinţa mitropolitană la Alba Iulia, în februarie 1697 un sinod compus din 12 protopopi, în care aveau să se discute cauzele şi condiţiile unirii, de această dată, fără supravegherea superintendentului calvin, fapt care în urmă cu câţiva ani nici nu putea fi luat în calcul. După pregătirea discretă prin discuţii particulare în decursul atâtor ani, venise deci momentul ca ideea unirii să fie dezbătută în mod public. Pentru că timpurile, administraţia politică, chiar şi oamenii se schimbaseră în Transilvania, s-a considerat aşadar că acesta era momentul oportun pentru a hotărî soarta Bisericii româneşti. Chiar dacă guvernatorul şi cancelarul ţării erau protestanţi, catolicii aveau şi ei reprezentanţi în colegiul consilierilor şi mai mult, această acţiune a fost încurajată şi de faptul că adevărata putere delegată de la Viena era pusă în mâinile generalului catolic, francez de origine, Rabutin de Bussy. Acesta primise un ordin clar de la Viena în care se spunea că dacă preoţii români doresc să se adune pentru a discuta probleme legate de afacerile lor religioase, să li se acorde toată libertatea şi să fie protejaţi de influenţa superintendentului reformat.

În prima şedinţă a sinodului, mitropolitul Teofil a descris problemele cu care Biserica s-a confruntat sub stăpânirea principilor calvini; astfel el le-a vorbit protopopilor despre cum cărţile bisericeşti au fost întinate cu erezii în momentul în care au fost traduse din alte limbi, cum a fost interzis cultul icoanelor, cum au fost siliţi oamenii să mănânce carne miercurea şi vinerea, cum a fost înlăturată puterea episcopilor români şi cum aceştia au suferit adesea batjocuri din partea superintendenţilor, iar în final, mitropolitul a înşirat toate greutăţile la care erau supuşi preoţii: robota iobăgească, onorurile de la marile sărbători, tributele, vămile drumurilor mari şi podurilor, ş.a.m.d.

A doua şedinţă sinodală a continuat şirul dezbaterilor din prima zi a sinodului, luându-se în discuţie respectul faţă de rit şi disciplină şi punându-se condiţia că numai aşa se poate înţelege unirea, ca ritul să rămână neatins nici acum nici mai târziu, calendarul vechi să nu fie înlăturat, iar în locurile în care numărul uniţilor ar fi mic, aceştia să nu fie constrânşi să primească sacramentele de la preoţii latini, ci să fie lăsaţi să-şi cheme preoţi de ritul lor. Pe lângă cele de mai sus se mai dorea ca tribunalele bisericeşti să nu urmeze dreptul canonic latin, ci canoanele bisericii greceşti, clerului român să i se asigure aceleaşi drepturi ca şi celui latin şi românii uniţi să nu mai fie consideraţi ca toleraţi, ci ca fii cu drepturi depline ai ţării. Sub toate aceste condiţii, sinodul a declarat că primeşte cele patru puncte florentine care despărţeau Biserica Răsăritului de Biserica Apusului.

În cea de-a treia şedinţă a sinodului ţinută la 21 martie 1967, s-a decis ca hotărârile şedinţelor precedente să fie făcute cunoscute împăratului şi cardinalului Kollonich. Tot aici a fost semnată de către mitropolit şi de cei 12 protopopi următoarea declaraţie oficială şi solemnă de unire:

„Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării Ungureşti lui împreunate şi tot clerul aceleaşi biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine cum că în luna trecută a lui februarie când am avut săbor mare la Bălgrad cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul sfintei maicii biserici romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le şi crezându-le care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâiu mărturisim acelea patru puncte, în care până acum ne-am înperechiat:

a) Cunoaştem cum că Papa de la Roma este cap văzut a toată Biserica lui Christos, care peste toată lumea e lăţită.

b) Mărturisim cum că afară de cer, scaunul celor fericiţi şi afară de iad, temniţa celor osândiţi, al treilea loc este, în care şi sufletele celor ce nu sunt încă curăţite se ţin şi se curăţesc.

c) Cum că pânea azimă este destulă materie a Cinei Domnului şi a jertfei Liturghiei, nu ne îndoim.

d) Credem cum că Duhul Sfânt, a treia faţă în Treime, de la Tatăl şi de la Fiul purcede. Şi primim, mărturisim şi credem toate celelalte, care sfânta maică biserică romano-catolică primeşte şi crede.”

După această mărturisire se cerea împăratului:

„a) Ca pe preoţii şi călugării cei de legea grecească să-i facă părtaşi aceloraşi privilejuri şi scutinţe, care le au nu numai preoţii romano-catolici ci şi arianii, luteranii şi calvinii.

b) Ca în fiecare sat, în care este preot, să aibă biserica casa preoţească, ca să nu caute preotul în casă străină sau în alt loc străin a locui.

c) Ca toată cârma şi rânduiala preoţilor să fie la episcop şi nici de cum la mireni, cum a fost până acum.

Noi, adică cei mai înainte numiţi – încheie actul – Teofil şi clerul tot, de la Preaînălţatul împărat acestea acum foarte cu smerenie le cerem şi la cele mai sus pomenite puncturi ne îndatorăm înaintea cinstitului părinte Baranyi, plebanul (parohul) bisericii romano-catoliceşti a Bălgradului, întru a căruia lucru, credinţă şi tărie cu mâna noastră ne-am iscălit şi cu pecetea cea episcopească şi cu a soborului am întărit.

Dată în Bălgrad, 1697 zile 21 martie.

Teofil episcop şi tot clerul.”

Examinarea textelor sinodului ne pune deci în faţa a două categorii de hotărâri: prima categorie este interesată de respectarea punctelor florentine, care nu excludeau existenţa a două biserici distincte din punct de vedere al ritului, iar cea de-a doua categorie implica revendicările de ordin social politic în spiritul diplomei din august 1962. Aşadar, faptul că punctele Conciliului de la Florenţa nu anulau identitatea celor două biserici distincte şi nici nu lezau fiinţa Bisericii Răsăritene, i-a făcut pe protopopi, laicat şi mitropolit să fie întru totul de acord cu acestea. Imediat după încheierea şedinţelor, călugărul iezuit Baranyi a trimis cardinalului Kollonich hotărârile sinodului, rugându-l să intervină pe lângă împărat pentru a fi aprobate dorinţele privitoare la privilegiile şi libertăţile preoţilor şi la admiterea mirenilor români uniţi în slujbele publice. Între timp începuse şi acţiunea pentru câştigarea adeziunii şi a protopopilor care au lipsit la sinod, ajungându-se astfel ca la 10 iunie declaraţia de unire să fie semnată de încă 12 protopopi care de asemenea îl rugau pe cardinal să mijlocească rapid favorurile amintite.

Vestea sinodului de la Alba Iulia a ajuns în scurt timp şi la Bucureşti, unde mitropolitul Teodosie căuta să împiedice opera unirii care, susţinea el, era izvorâtă din setea după bani a episcopului Teofil pe care îl şi numea „om duşman al adevărului şi profitor de bani”. În acest timp în care Teodosie dorea înlăturarea episcopului Teofil, acesta din urmă moare subit în 1697. Deşi, se pare, episcopul Bălgradului avea o vârstă înaintată, au existat anumite voci ale contemporanilor care susţineau că acesta fusese otrăvit de duşmani ai unirii. Deodată cu moartea episcopului Teofil s-ar putea crede că a murit şi ideea unirii. Aceasta însă s-a înrădăcinat tot mai adânc în conştiinţa urmaşilor protagoniştilor unirii, care au şi putut-o vedea realizată. Episcopului Teofil îi revine, aşadar, meritul de a fi cel care a introdus ideea unirii cu Biserica Romei în conştiinţa reprezentanţilor Bisericii românilor din Transilvania, unire care va fi dusă la bun sfârşit de episcopul Atanasie despre care vom scrie ulterior.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Costin, Radu Miron, La 1700 „Ne-am întors acasă”, Partea a II-a, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Suttner, Ernst Christoph, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de biserică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006

* Teodor, Pompiliu, În jurul sinodului mitropolitului Teofil din 1697, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000