Comunitatea românilor uniţi din Bucureşti - de la preoţi misionari la eparhie

În contextul înfiinţării noii eparhii greco-catolice din Bucureşti, în locul Vicariatului General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat constituit în 1940, găsim de cuviinţă să prezentăm în cele ce urmează un scurt istoric al comunităţii greco-catolice din Bucureşti. Această comunitate a românilor uniţi cu Roma din Bucureşti s-a format începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din emigranţi ardeleni care au trecut Carpaţii  pentru a nu se înrola în regimentele româneşti de graniţă înfiinţate de Curtea Imperială din Viena. Rândurile acestora au fost îngroşate şi de foametea din 1817, foamete care a făcut multe victime printre românii din Transilvania.

În 1816 se aflau în Ţara Românească 12.000 de uniţi trecuţi din Ardeal, iar pentru aceştia episcopul romano-catolic de Necopole, Fortunato Ercolani, administrator apostolic al Valahiei a cerut episcopului Ioan Bob să trimită un preot misionar. La 18 martie 1818 a fost trimis preotul Grigore Maior, dar activitatea sa misionară a fost considerată de către mitropolitul ortodox Nectarie drept prozelitism, fapt pentru care preotul Maior a fost retrimis la Blaj. Nu peste mult timp, însuşi episcopul romano-catolic Fortunato Ercolani a ajuns persona non-grata la Bucureşti, în 1820 fiind şi el chemat de către Sfântul Scaun şi înlocuit cu vicarul Giuseppe Molajoni, consacrat episcop în 1825. Noul episcop romano-catolic a cerut şi el Blajului un alt preot misionar, iar 17 decembrie 1825 a plecat de la Blaj spre Ţara Românească Beniamin Todor, călugăr bazilitan. Şi activitatea acestuia, desfăşurată în biserica romano-catolică din cartierul bucureştean Cioplea, a fost privită cu suspiciune de către BOR, motiv pentru care călugărul bazilitan va fi nevoit să părăsească Vechiul Regat în ianuarie 1829.

După Revoluţia din 1848-1849 şi după abolirea iobăgiei în Transilvania, emigrarea românilor ardeleni în Principate va lua din nou avânt, aici ajungând nu numai muncitori, ci şi intelectuali formaţi în Şcolile Blajului. O parte dintre aceştia s-au aşezat în Bucureşti, oraş care a devenit capitala României. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a simţit din nou, de data aceasta şi mai acută, nevoia unui păstor sufletesc unit. Din nou s-a apelat la Blaj. Ca urmare, în anul 1887 mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa l-a trimis la Bucureşti pe tânărul preot dr. Demetriu Radu, proaspăt absolvent al Institutului De Propaganda Fide din Roma.

Neexistând în capitală un locaş de cult greco-catolic preotul Demetriu Radu a fost numit de către Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti predicator român în catedrala Sfântul Iosif care era frecventată şi de români uniţi şi, concomitent, profesor de teologie la Seminarul Arhiepiscopesc Catolic de la Cioplea. După zece ani de pastoraţie, preotul dr. Demetriu Radu a părăsit Bucureştiul, fiind numit episcop al Lugojului.

În vederea construirii în Bucureşti a unei biserici române unite, în anul 1892, a fost cumpărat terenul din Str. Polonă nr. 48. Însă în România nefiind recunoscută Biserica Română Unită cu Roma ca persoană juridică şi deci neavând dreptul să deţină bunuri imobile, terenul a fost transcris în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Abia în anul 1909 pe acest teren a fost ridicată de către arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer o bisericuţă în stil moldovenesc, actuala catedrală a Eparhiei greco-catolice „Sfântul Vasile cel Mare” din Bucureşti (vezi foto). Tot în acest an va fi numit un alt preot român unit în Bucureşti, în persoana tânărului dr. Ioan Bălan (1880-1859), om de aleasă cultură, poliglot, istoric, canonist şi publicist. Acesta a fost numit la Bucureşti şi datorită insistenţelor unor oameni de cultură români catolici din capitală: prinţul Vladimir Ghika, Marius Todorian Carada (ambii convertiţi de la ortodoxie), Hildebrand Frollo, Iosif Frollo, precum şi a unor intelectuali greco-catolici.

Un alt eveniment care a contribuit la aşezarea a tot mai multor ardeleni în Bucureşti şi împrejurimi a fost Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, fapt care a dus în anul imediat următor la înfiinţarea Protopopiatului Român Unit din Bucureşti; preotul Ioan Bălan fiind primul protopop titular al acestui district. Locul lui Ioan Bălan a fost luat de Gheorghe Dănilă pentru ca, mai târziu, la 14 iunie 1934, profesorul de teologie dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc de la Academia de Teologie Română Unită din Blaj, să fie numit protopop la Bucureşti. A urmat apoi fatidicul an 1948 în care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă mişeleşte în afara legii. În acest an episcopul Vasile Aftenie era arhiereu-vicar al Arhidiecezei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş pentru credincioşii români greco-catolici de peste Carpaţi, constituiţi în Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat.

Şi pentru că nu toate se întâmplă doar după voinţa stăpânirii lumeşti, în urma căderii regimului de tip bolşevic din ţara noastră, în graniţele istorice ale Vechiului Regat s-au reînfiinţat parohii greco-catolice care au funcţionat înainte de 1948, dar au mai apărut şi altele noi! Acest fapt a dus, desigur, la necesitatea reînfiinţării Vicariatului de Bucureşti în anul 2008, păstorirea acestuia fiindu-i încredinţată PS Mihai Frăţilă, actualul episcop al noii eparhii greco-catolice din capitala României.