Primele reacţii împotriva Unirii & scurte concluzii

Evenimentele care au urmat fastuoasei instalări a mitropolitului Atanasie Anghel din Alba Iulia demonstrează că Unirea nu era nici pe departe definitivată (poate numai formal). Marile lupte, greutăţi şi frământări ale noii instituţii eclesiastice transilvănene abia acum începeau. Printre cei mai puternici opozanţi ai Unirii se aflau desigur nobilii reformaţi care, conform diplomelor leopoldine, ar fi urmat să piardă, pe lângă dijmele şi onorariile venite de la preoţi, mai ales braţele de muncă ale iobagilor români, aflaţi în pericolul de a se emancipa. Acestora li se adăugau, desigur, şi episcopii români din afara Transilvaniei, mai ales Teodosie, bătrânul mitropolit al Ţării Româneşti, dar şi fanaticul apărător al ortodoxiei, Dosoftei, patriarhul Ierusalimului. Pe de altă parte, victoriile armatei ţărăneşti condusă de Francisc Rakoczy II, armată în care se înrolaseră şi români antihabsburgici şi anticatolici, au făcut ca multe comunităţi româneşti, recent catolicizate, să se întoarcă la vechea credinţă. Chiar şi după recâştigarea terenului pierdut, imperialii au constatat că nu pot impune ascultarea faţă de Roma întregii populaţii româneşti, mai cu seamă celor din sudul Transilvaniei care  aveau relaţii destul de strânse cu ortodocşii de peste munţi.

Cea mai categorică opoziţie a venit din Ţara Bârsei care, prin multiplele legături economice, culturale şi religioase, se afla de sute de ani în permanent contact cu Ţara Românească. Acţiunea antiunionistă a românilor din acest spaţiu s-a conturat mai ales sub conducerea lui Gavril Nagyszegi, fost secretar al mitropoliei din Alba Iulia, atât sub Teofil, cât şi sub Atanasie. Pe lângă încercarea de a asigura o conducere nouă românilor ortodocşi rămaşi fără ierarhie, Gavril Nagyszegi a înaintat guvernului, în numele preoţilor din Scheii Braşovului, Zărneşti, Tohan, Râşnov şi al altor câtorva preoţi făgărăşeni, o declaraţie categorică de protest. Un alt factor de rezistenţă era reprezentat de parohiile foste ortodoxe, unite cu Biserica calvină, mai ales cele din zona Hunedoarei care se aflau sub jurisdicţia superintendentului calvin de mai bine de un secol. Acestui mediu preponderent calvin îi aparţinea şi Ioan Ţirca în jurul căruia s-au grupat câţiva protopopi ostili Unirii. Pe acesta îl vom regăsi în prim plan atunci când, cu ocazia mişcării lui Rakoczy, va ocupa pentru un timp scaunul mitropolitan din Alba Iulia.

În 1702, la mai bine de trei ani de la Unirea cu Roma, mitropolitul Teodosie a blamat acţiunea lui Atanasie Anghel, fără însă să-l excomunice sau să numească un alt mitropolit al Transilvaniei; probabil că din considerente politice, pentru a nu strica relaţiile diplomatice ale ţării cu Imperiul Austriac. Mai drastică a fost reacţia patriarhului Calinic al Constantinopolului care l-a afurisit pe Atanasie printr-o scrisoare semnată de nouă mitropoliţi şi prin care cel anatematizat era numit „Satanasie”.

În 1703, după ce Alba Iulia a  trecut sub stăpânirea trupelor ţărăneşti ale lui Francisc Rakoczy II, recunoscut de Dietă ca principe al Transilvaniei, mitropolia unită a fost obligată să se refugieze în zona austriacă, la Sibiu. Aşa cum am amintit, locul lui Atanasie, Scaunul Mitropolitan a fost ocupat de către preotul Ioan Ţirca, care era susţinut de calvini. Cu toate acestea, 33 de preoţi români au avut curajul să protesteze la Alba Iulia împotriva demiterii mitropolitului Atanasie, fapt ce denotă că, măcar pentru o parte a clerului, Unirea nu fusese un act de conjunctură. Pe parcursul desfăşurării evenimentelor în care când Rakoczy era înlăturat de armatele imperiale (martie 1707), se pare că un sinod condus de Ioan Ţirca l-a obligat pe Atanasie să semneze revenirea la legea cea veche. Însă, cel mai probabil, semnătura a fost dată sub presiune deoarece, imediat după încheierea lucrărilor sinodului, Atanasie a declarat nule toate documentele emise. Răscoala lui Rakoczy s-a terminat în anul 1711, iar în perioada cât a durat au murit, pe rând, împăratul Leopold I şi cardinalul Kollonich, protectorul Unirii.

Despre mitropolitul Atanasie Anghel se mai ştie că, la 4 ianuarie 1712, a trimis protopopilor, preoţilor şi mirenilor o serie de instrucţiuni în care îi îndemna pe aceştia să ţină cele şapte taine, sau ca botezul copiilor să nu fie făcut mai târziu de ziua a opta, „să nu cumva să tâmple să moară nebotezat”. Pe preoţi îi îndemna să predice al duminici şi sărbători, pe mireni să ştie „Tatăl Nostru, Credăul şi 10 poruncile lui Dumnezeu”, iar în finalul acestor instrucţiuni le era interzis preoţilor să se despartă de soţii sau să se recăsătorească. În vara anului 1713 îl găsim pe mitropolit la Sibiu unde a judecat conflictul dintre doi preoţi. La 19 august, în acelaşi an, după ce îi îndemnase în repetate rânduri pe preoţi să rămână statornici în unire, Atanasie Anghel a murit. Decesul mitropolitului a aruncat Biserica Unită într-o situaţie deosebit de critică datorată aşa-ziselor lupte electorale în care fiecare partidă dorea să-şi impună candidatul. Această criză s-a încheiat abia peste zece ani când, în vara anului 1723, în Scaunul vacant a fost instalat episcopul Ioan Giurgiu Pataki.

Concluzii. Reiau ceea ce spuneam într-o altă postare anterioară şi anume că Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte. Nu poate fi neglijat nici faptul că Bisericii Române Unite cu Roma (BRU) i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Cu siguranţă, au existat şi unele decepţii în ceea ce priveşte unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei pentru că, în primul rând, nu toate promisiunile celei de-a doua diplome leopoldine au fost respectate şi, mai ales, nu din primii ani. Pe de altă parte însă, neţinându-se seama de faptul că Unirea a fost o alegere liberă, multe persoane continuă încă să denigreze atât acţiunile, dar mai ales persoanele care au contribuit decisiv la realizarea acestui eveniment. Pentru a răspunde diverselor acuzaţii care i se aduc Unirii, redăm mai jos câteva cuvinte ale ilustrului istoric Nicolae Iorga despre aceasta şi despre persoana mitropolitului Atanasie Anghel:

„Istoria unirii, pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi uşoare de înţeles dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari a luat, subt doi vlădici unul după altul, aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea.”

„Din umilinţa lui (Atanasie Anghel) a ieşit mântuirea noastră. Fără unirea în credinţă cu împăratul nu era libertatea, preţuirea, recunoaşterea demnităţii umane. Fără unirea în credinţă cu Roma nu erau şcolile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului nostru, care a fost Roma însăşi. Fără noul curent de viaţă, format din izvorul Unirii, frăţia într-o nouă idee (cea naţională) n-ar fi venit să înlocuiască unitatea de lege, prin care înainte ne simţeam a fi un singur popor.”

Acestea fiind spuse, afirmăm cu convingere că Unirea nu a fost nicidecum întâmplătoare, ci a fost rezultatul unei evoluţii mentale, mai cu seamă de natură teologică, ce se întinde pe parcursul a cel puţin un secol şi jumătate. Acest fapt, credem noi, reduce considerabil aportul Imperiului Austriac la actul Unirii, însă fără a-i contesta acestuia contribuţia. Pe de altă parte, demonstraţia că noii uniţi au fost împinşi către Biserica Romei nu de o presupusă intenţie de îndepărtare de patrimoniul bisericesc al ortodoxiei, ci tocmai de contrariul ei - de dorinţa de a menţine, de a păstra integrală tradiţia ortodoxă ameninţată de acţiunea protestantă - este afirmată şi întărită de evoluţia ulterioară a BRU.

Surse bibliografice:

* Iorga, Nicolae, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902

* Maior, Petru, Istoria Bisericii Românilor, Vol. I, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999