Sfântul Gheorghe. Omilie

„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni!” (Ioan XV, 20). Acesta este un fragment din Evanghelia care va fi proclamată mâine, în bisericile de rit oriental. Iată, deci, ce presupune viaţa de creştin! Nu există cale de mijloc, ci doar chemarea la a săvârşi fapte măreţe. Iar mâine îl vom serba pe unul dintre cei care au suportat cu eroism suferinţa pentru Domnul.

Sfântul martir Gheorghe s-a născut în anul 280, în Cappadocia – regiune din Turcia de azi -, într-o familie creştină. Datele despre viaţa sa au fost scrise ulterior şi din ele rezultă că Gheorghe era un tânăr puternic, frumos şi inteligent. A trăit în timpul împăratului roman Diocleţian care i-a şi oferit rangul de ofiţer în garda sa personală. Când însă, în anul 303, Diocleţian a început crunta prigoană împotriva creştinilor, Gheorghe s-a văzut silit să aleagă între fidelitatea pentru împărat şi cea pentru Dumnezeu. Nu a acceptat compromisul şi, deşi era ameninţat cu pierderea propriei vieţi, i-a răspuns ferm împăratului: „Sunt rob al lui Hristos şi mă încred în El”.

În timpul chinurilor groaznice la care era supus - lovirile cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou - tânărul Gheorghe nu l-a rugat pe Dumnezeu să-l scape, poate tocmai pentru a nu se împotrivi Evangheliei: „Nu este sluga mai mare decât domnul său. De m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni…”. De aceea, mucenicul Gheorghe nu a cerut decât putere ca să poată răbdă până la capăt. În cele din urmă, după cumplite suferinţe, sfântul a fost decapitat, primindu-şi astfel cununa de martir ca răsplată a fidelităţii credinţei sale, în anul 304.

Însă persecuţiile şi crimele împotriva creştinilor nu s-au oprit în antichitatea creştină, ci ele continuă şi în zilele noastre. „Biserica noastră este o Biserică a martirilor” - spunea Papa Francesco săptămâna trecută, atunci când a vorbit despre cei care, chiar şi în zilele noastre, sunt persecutați și ucişi doar pentru că sunt creştini. Poate că a sosit timpul să ne întrebăm şi noi: care sunt mucenicii zilelor noastre?

Mai întâi, să ne îndreptăm gândurile către victimile regimurilor totalitariste din secolul trecut. Să ne gândim la episcopii noştri morţi în faimă de martiri, pentru care să ne rugăm să fie ridicaţi cât mai curând la cinstea altarelor. Dar să ne gândim - aşa cum ne sugera şi Sfântul Părinte - şi la creştinii care au primit cununa martiriului în ultimele luni. Astfel, să ne gândim la cei 21 de creştini copţi decapitați pe plaja din Libia; să ne gândim la băiețelul de numai trei ani ars pe faţă în timp ce era călcat pe cap deoarece a încercat să-şi scoată din flăcări biblia pentru copii care îi fusese aruncată; sau la tânărul de 15 ani din Pakistan care zilele trecute a fost stropit cu benzină, incendiat şi ucis de alţi doi tineri, pentru că s-a declarat creştin; să ne mai gândim şi la cei 150 de tineri studenţi ucişi în Kenia, deoarece şi-au mărturisit crezul în faţa călăilor; şi nu în ultimul rând, la cei 30 de etiopieni creştini asasinați în urmă cu doar câteva zile…

Iată, preaiubiţilor, ce înseamnă asumarea botezului! Creştinismul nu înseamnă doar să vin la biserică, să pun doi lei în cutia milei, să schimb două-trei bârfe cu fraţii sau cu surorile din comunitate şi apoi să mă întorc în confortul de acasă. Nici Sfântul Gheorghe şi nici martirii evocaţi nu au procedat aşa!… Atunci, ce înseamnă creştinismul? Nu ştiu să vă spun exact, însă putem să începem să ne rugăm cu statornicie şi cu fervoare pentru creştinii din toată lumea care în aceste zile rabdă de bunăvoie ceea ce Mântuitorul a profeţit prin cuvintele: „Vine ceasul când cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan XVI, 2).