Majorate sau bagatelizate?

În perioada liceului, pe plan local, era foarte bine cunoscută simbioza dintre seminarişti şi pedagogice. Pe atunci exista chiar şi o vorbă, cum că majoratul pedagogicei nu ar fi fost de pomină dacă nu ar fi invitat măcar un seminarist. Iar noi, ori de câte ori eram invitaţi la astfel de prilejuiri, încercam din răsputeri să nu dezamăgim.

Cea mai mare dificultate era să facem rost de cadou. Dacă aveam noroc, găseam pe malul Olăneştiului vreun pietroi in formă de cord pe care ne străduiam să scriem cât mai caligrafic: „Primeşte această inimă trainică, semn al admiraţiei ce ţi-o purtăm! La mulţi ani! Buză & Ostro”. Însă, atunci când nu găseam pietroiul potrivit, mai aveam o altă variantă de rezervă. Ambalam frumos o cutie imensă, o umpleam cu confeti - pe care îl făceam din revistele colorate de integrame -, iar pe fundul ei lipeam un bileţel pe care scriam ceva asemănător cu mesajul de pe piatră, precum: „Aveam nevoie de această cutie ca să băgăm în ea toată admiraţia ce ţi-o purtăm etc., etc.”.

Odată rezolvată chestiunea cadoului - deloc facilă, uneori pierdeam o jumătate de zi până găseam pietroiul -, trebuia să ne ocupăm de costumaţie. Iar cele mai bune costume, negreşit, le aveau bibanii răsfăţaţi din Harcov sau cei basarabeni. Nu vă minunaţi, împrumutul vestimentaţiei de ocazii era la modă în Seminar, dar şi în Pedagogic. Îmi aduc aminte că era mai uşor să îmbrăţişezi consecutiv aceeaşi rochie, decât aceeaşi domnişoară! Se mai putea întâmpla ca cel care era nevoit să-ţi împrumute costumul, să nu aibă aceeaşi mărime şi la pantofi. Şi de aici se ivea un alt chin, pentru că din această pricină, în weekend, toţi pantofii de lac erau ascunşi.

Chiar de nu aveam niciodată bani pentru cadouri, dacă ne doream să onorăm invitaţiile la majoratele pedagogicelor, era musai să avem bani pentru a-i mitui pe pedagogii seminarului. Aceştia puteau trece cu vederea absenţa noastră nocturnă, pentru un preţ rezonabil: un Assos şi două-trei serii de cartoane la Bingo, dar cred că v-am mai povestit despre acestea. După ce soluţionam şi acest ultim aspect, aranjaţi şi parfumaţi cu spray Intesa Unisex, Malizia Uomo sau cu ce aveau bibanii mai bun, înşfăcam preţuitul cadou şi, strecurându-ne printre gratiile de la baie, respiram aer de libertate.

Intrarea la chef era mai tot timpul majestuoasă. Îmbrăcaţi în costume negre, cu pantofi lustruiţi profesionist şi cu ditamai cadoul în braţe, îi impresionam din prima pe fericiţii părinţi posesori ai fetelor sărbătorite. Pe ele însă, mai puţin. Domniile lor cunoşteau prea bine cu cine au de-a face. Şi noi, la fel, le cunoşteam pe ele! Ieşirea, însă, nu era tot timpul la fel de onorantă. Ba părinţilor nu le plăcea dansul lasciv al seminariştilor de pe mese, ba Buză uita că a fost prezentat ca fiind iubitul sărbătoritei şi se săruta în văzul tuturor cu vreuna din verişoarele nefericitei, ba ne pierdeam din prestigiu atunci când erau desfăcute cadourile ş.a.m.d. Iar toate acestea se întâmplau pentru că, mai mereu, uitam că acela nu era majoratul nostru…

Poate, pe viitor, chiar voi descrie o astfel de sărbătorire sau vreun banchet mai în detaliu. Doar că problema cu care m-aş confrunta ar fi următoarea: cum să fac acest lucru, fără să mă incriminez!? Până voi găsi o soluţie, las timp ca gândurile să vă zburde în voie. Dar chiar, doamnelor, dumneavoastră aţi invitat seminarişti la majorat?