Prohodul stereotip

Pornind dintru început de la zicala: „Să nu faci ce face popa”, de data aceasta, vă voi povesti cum se poate desfăşura Denia Prohodului într-un sat din Sudul Românicii, undeva printre colinele viticole ale Drăgăşaniului. Eram, probabil, în ultima vacanţă de Paşti a seminarului liceal. Misiunea pastorală îmi purtase paşii la ţară, la bunica iubitei, într-unul din satele Olteniei care se termină, inevitabil, cu sufixul „–eşti” care ar însemna, desigur, urmaşii lui… cine-o fi: popa, protopopul, Ion, George sau Fârtat.

Mamaie, aşa cum o ştim - cei care o ştim - nu s-a răbdat şi a umplut tot satul că primise vizita unui teolog ce o va lua pe una din nepoate (că bine a mai prezis!). Aşa că vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Musai trebuia să ajung la bisericuţa din cimitirul de peste deal la deniile dinaintea Învierii. Eu, ca orice seminarist, nu îmi propusesem să merg în miez de noapte la biserică. Şi asta din cauza obligativităţii participării la programul liturgic din seminar. Căpătasem pe atunci o oarecare repulsie faţă de participarea la slujbe, de aceea aşteptam cu nerăbdare vacanţele, ca să nu mai trec pe la biserică! Iar la sfârşitul vacanţei, mă înţelegeam eu cumva cu părintele paroh ca să-mi iscălească biletul de voie.

Aşadar, era vinerea patimilor şi deja se înnoptase când am trecut dealul  pentru a ajunge la biserică. Am ajuns cu câteva minute înaintea orei 11:00 din noapte, când trebuia să înceapă utrenia de seară. Pentru că părintele a întârziat mai bine de 30 de minute - lucru care nu i-a deranjat câtuşi de puţin pe drepţii credincioşi -, tinerii, băieţi şi fete, ne-am aşezat roată pe mesele şi băncile din cimitirul din jurul bisericii, pentru a putea palma cuiele ce le treceam din mână în mână. Când părintele şi-a făcut apariţia, surprinşi parcă de rapiditatea cu care a intrat în curtea cimitirului, am luat toţi poziţia de drepţi. Şi aşteptam să între în bisericuţă, ca apoi să-l urmăm şi noi. Văzându-l pe părinte cum s-a împiedicat de singura treaptă de la intrare, am decretat cu voce tare: „Bă, fiţi atenţi că popa-l vostru e beat!”. Cei din jur au reacţionat zâmbindu-mi cu subînţeles, aşa, ca şi când nu ar fi fost o noutate.

La intrarea în pronaos părintele mă aştepta ca pe pâinea caldă, căci fusesem dat în primire de babele satului care se mândreau cu un aşa oaspete ca mine.

- Tu, îîî…, eeeşti seminarist, Viorele?

- Da, părinte, dar mă cheamă Victor - i-am răspuns.

- Atunci, Viorele, să formezi o strană cu tinerii din sat! Şi trăgându-l apoi de ureche pe Andrei, până l-a adus între noi, părintele a continuat: Ia, na-l şi pe băiatu’ domnului director şi mai luaţi-le şi pe fete şi… ăsta, ăsta…, ţârcovnicul să cânte cu femeile în cealaltă strană!

- Da, părinte, io nu prea le am cu… - am încercat eu să scap.

- Sss…, să nu aud nimic! A ridicat părintele tonul şi întorcându-se pe călcâie spre altar, îmbujorat cum era, s-a adresat tuturor: Astăzi cântăm prohodul stereotip!

Ne-am luat locurile în strane şi am început: binecuvântare, rugăciuni începătoare, psalmi, ectenia întreită, tropare şi apoi, din mijlocul bisericuţei, părintele ne-a dat tonul: „În mor-mânt vi-eaţă, pus ai fo-o-ost Hris-toa-se…!”. Şi am tot continuat, o strofă cânta strana dreaptă – eu şi tinerii din sat -, o altă strofă cânta strana stângă – ţârcovnicul cu venerabilele doamne. Totul a decurs binişor, până când părintelui i-a venit rândul să iasă din altar şi să repete prima strofă. Văzând că părintele nu intră în scenă, l-am trimis din priviri pe ţârcovnic ca să-l scoată din altar şi am început să cânt duios, aşa cum mă ştiţi: „În mormânt viaţă, pus ai fost Hristoase…!”. Nu am terminat de cântat primele două versuri că ţârcovnicul a şi ieşit din altar, rostindu-mi panicat: „Părintele, nu mai e părintele!”. Ne-am uitat uluiţi unii la alţii şi am decis ca ţârcovnicul şi încă un bărbat să-l caute pe-afară, în timp ce noi începeam starea a doua a prohodului.

După un timp, bărbaţii s-au întors răsuflând uşuraţi:

- Îl găsârăm pă părintele, ieşisă mai dăvreme pă uşa dân altar. Îi fu rău şi să pusă p-o bancă în cimitir. Ne zâsă să terminăm noi prohodu’ şi să-l chemăm şi pă ’mnealui la ’vanghelie.

Era unul din momentele acelea în care nu ştiam dacă era cazul să râd sau să plâng. Am continuat să cântăm strofele stărilor pe rând, una noi, alta strana vecină. Şi nu mă puteam abţine să zâmbesc ori de câte ori îmi răsunau în cap cuvintele părintelui de dinaintea slujbei: „Să cântăm stereotip!”.

Cândva, în miez de noapte, părintele a intrat ca vijelia în biserică – pe uşa din faţă, de data aceasta – şi luând evanghelia din altar, a proclamat-o, apoi a continuat cu predica:

- Ce, îîî…, să vă doresc, în această noapte, hmmm…, preasfântă?… Multă sănătate!

- Mulţumim, părinte, să vă trăiască familia! Au răspuns bătrânele îmbujorate de asemenea urare primită.

- Hop, hop, hop - le-a întrerupt părintele, dezaprobând cu degetul arătător -, sufletească, după aaaia şi d-aia trupească!

Apoi am trecut toţi în coloană prin faţa sfinţiei sale ca să-i pupăm mâna şi ca să ne miruiască. La întoarcere, în drum spre casă, m-am depărtat puţin de gaşca tinerilor şi le-am abordat pe babele satului:

- Da, cum de acceptaţi să vină popa rupt de beat la slujbe?

- Eee, mamă - îmi spune mamaie -, câteodată vine băut şi în duminici, dimineaţa. Da e dî la noi dân sat. Ţâne a doua fomeie şi nu prea să rabdă. Când să îmbată, nevastă-sa asta d-a doua îl cheamă pă tac-su şi-l leagă în curte dă boltă şi-l ţâne acolo legat. E amărât, săracu, ce să-i faci!

La aşa scuză, niciodată nu mi s-a părut mai actuală o altă zicală care spune că fiecare parohie îşi merită popa pe care îl are…

Cu părintele m-am mai întâlnit, peste ani, în birtul satului. Se pensionase pe caz de boală şi atunci tocmai îşi servea cinzeaca de dimineaţă. I-am urat să-i fie de bine, dar am ceva îndoieli ca aşa îi va fi.