Cântece de Seminar

Deunăzi, într-un comentariu, cineva mă întreba de cântecele din seminar. O fi ştiut el, anonimul, de ce întreabă! Aşadar, las deoparte, pentru moment, bătăile dintre seminarişti şi ţiganii din cartier despre care îmi propusesem să scriu şi voi încerca să-mi amintesc câteva versuri cântate în acele vremi. Printre altele, în anumite seri, ne adunam şi umpleam casa scării internatului pentru a-i asculta pe menestrelii chitarişti de la parter. Aceştia erau trei rockeri-folkişti care mai tot timpul păreau supăraţi, probabil pentru că nu puteau purta plete. Când însă puneau mâna pe ghitare…, să te ţii frăţicule, băieţii erau cu adevărat ROCK ’n’ ROLL!

Încălzirea se făcea, mai tot timpul, cu Imnul seminaristului din care spicuim:

În lume nu da Doamne nimănui

Viaţa teologului!

În viaţă, mamă, câţi copii mai ai

La Seminar să nu-i dai! (refren)

Era într-o zi de toamnă,

Hai, măi dorule, hai,

Am venit la Vâlcea-n gară,

Hai, măi dorule, hai! (bis)

Refren

Am venit la Seminar,

Fără bani de buzunar,

Fără şireturi la ghete

Şi cu ochii după fete.

Refren

Că acolo-i golănie,

Nu se-nvaţă meserie.

De Crăciun şi Bobotează,

Seminarul se distrează.

Refren

Când vine Dogmatica,

Tare-mi bate inima,

Iar la Greacă de n-ai carte,

Îţi dă trei de nu se poate.

…………………………………

Însă, nu despre aceste cântări de pe casa scării vreau să fac amintire, ci despre una mai condimentată, la care au participat şi pedagogice, deci, atenţie sporită! Dacă vă vine să credeţi - pentru o perioadă scurtă, este adevărat - am făcut şi eu parte din corul seminarului! Cum am reuşit acest lucru…, nu este cazul să vă spun chiar tot, e suficient să ştiţi că are legătură cu Irinuca, fata domnului dirijor, un profesor laic de la care am învăţat mai multe decât de la toţi preoţii-profesori la un loc despre maniere sau despre etică. Numărându-mă, aşadar, printre corişti, mă puteam bucura şi eu de deplasările prin ţară, pe la concursuri. Aceste competiţii întruneau coruri de seminar, de licee pedagogice şi de şcoli de artă. Vă voi spune, în cele ce urmează, despre o deplasare făcută la Târgu Mureş.

Trecuserăm, fără emoţii, de faza regională de la Craiova şi urma să ne întâlnim la faza naţională de la Târgu Mureş, cu fetele de la liceele pedagogice din Slatina şi Bucureşti, ca mai tot timpul. Bucuria întâlnirii cu aceste amice era, cum să mă exprim…, năvalnică! După ce ne-am cazat în internatele din oraş, câteva săgeţi am plecat să identificăm un club în care să ne putem pregăti pentru concursul coral ce urma în ziua următoare. În acea seară, zarum aruncatum est în Club Jo. Trec peste această primă parte a nopţii, amintind doar de fratele monah Daniil care m-a surprins cu garderoba de rocker purtată pe sub sutană şi cu pleata bălaie vânturată în mijlocul ringului de dans; dar şi de Ţopi şi de celebra-i replică adresată pedagogicelor din capitală ce-i dansau în poală: „Danţaţi, ce mama draq, că tata e ţponţor!”.

Când perechile au fost formate, ne-am îndreptat cu toţii către liceul unde fetele erau găzduite. Am umplut holul de la parter şi am început balul, cum altfel decât cu Imnul seminaristului. După ce le-am captat bunăvoinţa madmoazelelor, a urmat la piece de resistance, Călugărul din vechiul schit:

Călugărul din vechiul schit,

O zi la el m-a găzduit

Şi de-ale lumii mi-a vorbit,

Şi de amor, şi de iubit.

Şi când să plec, l-am întrebat:

Ce dor ascuns l-a îndemnat

Să-şi ducă viaţă-ntre sihaştri?

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a-nnebunit

Şi dintre-ai lui prieteni buni,

L-au dus la casa de nebuni.

L-am revăzut, l-am întrebat

Printre nebuni ce-a căutat,

Eu îl ştiam printre sihaştri.

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a şi murit.

Iar la mormânt, printre sihaştri,

Plângeau amar doi ochi albaştri!

Am omis să spun cu ce licori ne dregeam vocile: cu Săniuţa, cu bere, cu Săniuţa amestecată cu bere, iar pentru domniţe, Tanita – cremoasa de ciocolată! Efectul era şi el garantat. În acorduri de ghitară, am fost invitat să cânt strofele Poveştii fără sfârşit a mafioţilor, ce să mai, a fost momentul meu!

Yo, yo, yo, în seminar e la fel ca la inchisoare,

Dacă nu poţi să ieşi afară, trebuie să fii tare,

Căci ban la ban şi păduche la păduche trage,

Cei de sus nu te ascultă, nici nu-ţi dau pace.

Fir-ar mama lor… ş.a.m.d.

Îmi mai amintesc că, atunci când s-au ivit zorii, chermeza era încă în toi şi, cu concursul licorilor ingerate, ajunseserăm cu serenadele pe la Fetele din Ciorogârla:

Nea Costică din Băneasa,

Nea Costică din Băneasa,

Mă roagă să-i-nvelesc casa,

Noaptea pe la trei!

Eu pe casă nu mă sui,

Poate pe nevasta lui, măăă,

Noaptea pe la trei!

În pădure la Băneasa,

În pădure la Băneasa,

Mi-au furat hoţii nevasta,

Noaptea pe la trei!

Tu-le muma lor de hoţi

Şi nevestele la toţi,

Noaptea pe la trei!

Asta cu „noaptea pe la trei” nu prea se potrivea, pentru că era deja şapte dimineaţa şi femeile de serviciu au fost nevoite să ne dea afară de pe holul liceului, cu mătura. Peste doar două-trei ore, a fost musai să întrăm în concurs, în formaţie completă, în catedrala din oraş. Desigur, noi ne-am dat toată silinţa ca să câştigăm, însă tot nu înţeleg de ce juriul a decis ca tot cei de la Baia Mare să triumfe! După corul de huiduieli adresate mărinimos juraţilor, în Teatrul Naţional din Târgu Mureş, ne-am consolat cu locul secund şi cu adresele cuceririlor din noaptea precedentă. Pe scurt, cam asta a fost tot… la Târgu Mureş!