Cuvioşi colegi

Printre odraslele de popi, de protopopi, de directori de companii de stat, de bişniţari, de cămătari, de ţărani neaoşi sau parveniţi, seminarul îi mai primea cu braţele deschise şi pe cuvioşii fraţi sau cuvioasele vieţuitoare ale mănăstirilor ce compun preţioasa salbă a turismului ecleziastic vâlcean. Iar privilegiaţii acestei categorii erau îndeosebi monahii de la Cozia şi monahiile de la Bistriţa. Aceştia constituiau o categorie aparte deoarece puteau să se înscrie la seminar fără vreun examen dat în prealabil. Desigur, nici pretenţiile profesorilor nu erau prea mari când venea vorba de cuvioşi şi cuvioase. Pentru obţinerea notelor de trecere, era suficient ca aceştia să miroase strident a mir şi să salute mieros cu consfinţitul: „Doamne-ajută, Doamne-ajută!”.

Când venea vorba de socializarea cu oamenii în negru, cei mai stângaci în exprimare eram noi, seminariştii laici, deoarece în faţa neprihănirii acestora nu prea ne găseam cu uşurinţă cuvintele. Am încercat să ne apropiem de ei spunându-le chiar şi bancul cu călugărul bătut bine de patru beţivani care, după ce l-au culcat la pământ, au plecat spunându-i peste umăr: „Ţi-am zis, băi, ninja, că în realitate nu e ca în filme?”, dar tot degeaba; între noi şi ei a existat mai tot timpul o barieră de netrecut! Şi cu toate acestea, fratele Daniil, cel cu care ne mai întâlneam uneori în discoteci - unde venea îmbrăcat în civil şi îşi elibera pleata din codiţă -, la un pahar de bloody, ne mai făcea câte o destăinuire despre tagma călugărească.

Astfel am aflat că mai toţi proveneau din familii sărace sau destrămate sau violente, că nu apucau să îşi termine liceul şi că trebuiau să muncească pentru a aduce bani în casă şi că iniţial îşi găseau liniştea în vreo aşezare monahală pe lângă care se pripăşeau. Spun că iniţial îşi găseau liniştea, deoarece, după ce se obişniau cu ea, îşi doreau mai mult: respectul de care nu avuseseră parte până să îmbrace rasa călugărească, un post căt mai bun în obştea mănăstirii, banii din donaţiile făcute aşezământului, discipoli cât mai înstăriţi şi cât mai uşor de manipulat etc. Acestora toate, fraţii de la Cozia care ştiau cum să îi facă pe plac lui Rasputin - exarhul mănăstirilor din arhieparhie - le mai adăugau o fantasmă, aceea de a fi preoţi de mir, căsătoriţi! Lucru care devenea posibil atunci când se invoca o criză de vocaţie a fecioriei. De aici şi bătălia fraţilor din mănăstire pe locurile de la seminar; deoarece ca să poţi fi popă de mir, pe lângă relaţia lăuntrică avută cu superiorii, mai aveai nevoie şi de ceva patalama.

Cuvioasele măicuţe de la Bistriţa, în schimb, nu puteau avea asemenea porniri utopice şi astfel se vedeau nevoite să se mulţumească numai cu domicilierea în apartamentul din proximitatea seminarului, convenindu-le de minune ieşirea de sub regulile aspre şi demodate ale mănăstirii, chair şi numai pe perioada studiilor. Şi ar mai fi încă ceva de menţionat despre cuvioasele surori: dacă tot trebuia să facă naveta între mănăstire şi oraş, măicuţele de la Bistriţa îşi trăseseră un gipan negru – din donaţii, bineînţeles - de te treceau emoţiile când le vedeai călărindu-l.

Şi nu pot încheia scrierea despre cuvioşii din seminar, fără a vă povesti cum am trecut peste bariera care ne separa pe noi, ticăloşii seminarişti laici, de cuvioasele lor bărbi mirositoare de mir. Într-unul din week-end-uri, pe înserat, în timp ce ne plimbam prietenele pe Ostrov – o insulă-parc care adăposteşte un schit cu acelaşi nume, pe Olt, în dreptul Călimăneştiului – atenţia ne-a fost atrasă de Opelul hatchback al Mănăstirii Cozia care se apropia de noi. Stânjeniţi de faptul că ne aflam în braţele fetelor, încercam să luăm o poziţie cât mai evlavioasă, cu atât mai mult că eram rezemaţi de zidurile schitului. Îl recunoscusem pe fratele Lavrentie, unul dintre cuvioşii înscrişi la seminar, şi eram uimiţi de faptul că îl vedeam pentru prima dată îmbrăcat în ţoale marfă de mirean. Ca să nu mai spun ca aşa gelat, cu ochişorii lui albaştrii ca seninul şi fără potcap, mai că îţi venea să crezi că îl ai în faţă pe Brad Pitt în „Seven Years in Tibet”! Rămaşi fără cuvinte în faţa splendorii creaţiei demiurge, am apucat doar să îngânăm: „Doamne ajută, frate Lavrentie, ce faci pe-aici?”. Răspunsul cuvioşeniei sale a fost unul de-a dreptul stupefiat dar şi… eliberator, totodată: „Ce să fac şi eu, am ieşit la agăţat de pipiţe!”.