joi, 19 februarie 2015

Teofilact vs. ţiganii

Rămăsesem dator cu un material despre conflictele de cartier cu care ne confruntam în STV. Acestea erau frecvente şi erau cauzate, mai mereu, de domnişoarele care deveneau mărul discordiei între clanurile implicate. Altercaţia despre care vă voi povesti îl are ca personaj principal pe Teofilact, un domnişor mult prea răsfăţat de părinţii pricopsiţi. Păi, să bag materiale, nu?

Eram în internet cafe-ul de vizavi de Geamuri Late în care ne pierdeam toate după-amiezile şi, uneori, nopţile, în special atunci când aveam cu ce să-i mituim pe pedagogi. Ca de obicei, serveam o sondă de cola servită din PET de doi litri şi jumate - găselniţa administratorului sălii de a ne oferi ceva eftin de beut -, poştăleam vreun cui la bucată şi, probabil, jucam Counter Strike pe echipe. O tempora, o mores! Deodată, plâns şi roşu-n obrăjori, înecat de suspine, Teofil intră în sală îngânând:
- Ostro, mă…, hâc, hâc…, aleargă nişte…, hâc…, ţigani!
Nici nu a terminat Teo ce avea de spus că au şi intrat doi băieţaşi după el, neştiind sărmanii ce-i aşteaptă. După ce şi-au căpătat ceva capace, iar Teofilact şi-a văzut onoarea reparată, i-am lăsat pe puradei să plece. Însă anterior, atunci când Teo luase în râs nişte ţigăncuşe în parc, se deschisese unul dintre marile conflicte violente din viaţa seminarului.

Seara, după rugăciune, când seminariştii încă forfoteau prin internat, ne-am trezit cu 4-5 maşini negre cu numere de Germania în faţa seminarului. Câţiva gealaţi, unii cu săbii în mâini, au coborât în stradă să ne asmute. Ce nu ştiau ei e faptul că noi eram peste 200 de vieţuitori în aşezământul seminarial şi, aproape toţi, aveam ascunşi sub pat diferiţi pari sau picioare de mobilier, păstrate în mod special pentru astfel de ocazii. În momentul în care ţiganii, deranjaţi că nu le răspundeam, au început să spargă gemurile internatului, la semnul şefilor de palier, am ieşit aproape toţi în curte. Ce a urmat?… În mai puţin de două minute, realizând că pădurea de pari din mâinile noastre se îndreaptă către maşinile lor, gealaţii s-au pus pe fugă. Mai puţin unul care, probabil, temându-se să nu se taie în katană, nu a apucat să se urce în maşina cu potcoavă sudată pe grilă.

A urmat sosirea unui echipaj de poliţie şi predarea trofeelor: una bucată ţigan rău de tot ce deranjase pacea bieţilor vieţuitori din seminar - legat fedeleş - şi, bineînţeles, una bucată sabie boantă procurată probabil din Dragonu’ Roşu. Şi aici ar fi trebuit să se termine totul; dar nu, preţiosul Teofilact încă nu-şi spusese încă ultimul cuvânt.

La două seri după incident, băiatul protopopului din Corabia, gâfâind, ne-a spus că Teofilact a fost prins în Inăteşti de ţigani. S-au dus, cică, în recunoaştere cu taxiul şi chiar au fost… recunoscuţi! Când au blocat maşina, el şi taximetristul au reuşit să fugă, dar pe Teo l-au prins şi i-au dat-o. Primul impuls a fost să mergem câţiva dintre noi, mai mari, în Inăteşti - fieful adversarilor - însă, considerând că Teofil căpăta ce căutase, am chemat din nou poliţia. Dar imediat după ce maşina poliţiei a plecat să-l recupereze, murdar şi cu pantalonii uzi, Teofilact a şi apărut în curtea seminarului. Când l-am văzut, nu ştiam dacă să-i aplicăm o corecţie sau dacă să-l îmbrăţişăm pentru că venise teafăr:
- De ce ai mers băi, dobitocule în Inăteşti? - l-am luat la întrebări.
- Păi, tati, să vezi! Io m-am dus în recunoaştere dar…, îîî…, îîî…
- Dar îîî…, ce mă? Ce făcuşi, ia uite, te ţârcotişi pe tine, mare bărbat mai eşti, pişolcea!
- Nu bă, Ostro, când m-au scos din taxiu, m-au culcat la pământ şi m-au luat la picioare. Nu m-a durut că m-am chircit şi mi-am pus mâinile în cap, dar după aia, l-am văzut pe unu’ că se uşura pe mine şi am zis: „Bă, accept orice, dar până aici! Ce sunt io, gardu’ vostru?”. Şi atunci m-am ridicat şi… şi am fugit.

Vă imaginaţi, după asemenea istorisire fantastică, ce hohote stârnise Teo. De fapt, un ţigan mai în vârstă îl scosese din mâinile celorlalţi şi l-a adus până aproape de seminar. Credeţi că i-a fost de ajuns bătaia pe care şi-a primit-o? Ei aş! Au mai urmat şi altele, tot prin parc. Stabilisem să ieşim în oraş doar în grupuri mai mari de 10 seminarişti, pentru a evita posibile clinciuri. Dar regulile nu erau pentru Teofilact… Păi, voi ştiţi, băh, cine era tac-su?…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Eşti liber o clipă?... Atunci scrie şi tu ceva, însă nu orice!