Din seminar, de cartier

Despre sfârşitul anilor ’90 nu îmi amintesc decât un singur lucru: B.U.G. Mafia, trupa băieţilor de cartier indignaţi şi supăraţi pe clasa conducătoare a ţării, dar nu numai. Le ştiam - şi, probabil, încă le mai ştiu – cam toate albumele. Mă îmbrăcam, vorbeam şi speram că trăiesc precum idolii: Mr. Juice, Uzzi şi Daddy Caddy. Jungla cartierului era înlocuită - credeam pe atunci cu fermitate - de cea a seminarului. De fapt, era o adevărată modă, în seminarul vâlcean, să le înveţi cât mai repede toate versurile mafioţilor. Metoda? Simplu: caseta, un casetofon, butonul play-pause, hârtie, creion şi… multă răbdare. Ce să-i faci, pe atunci, nu se găseau versurile pe Google!

Nu pierdeam nici o recreaţie fără să dăm spectacol în clasă. Trei dintre noi eram fanatici: Metre – Mr. Juice, Danny – Uzzy şi subsemnatul – Caddy. Chiar ne propusesem să formăm o trupă, G.R.A. (Gangsta Rap Attack). Despre versurile noastre? Pline de substanţă, exemplu: „Aaa-yeah, peaun-peaun, yo-yo / Recită pentru voi băieţii din ghetou…” s.a.m.d. Cum în seminar era la ordinea zilei să fii tuns chilug - fapt ce ne ajuta pe toţi trei enorm -, nu ne mai rămăsese nimic altceva de făcut, decât să ne radem cu briciul vreo cicatrice care să ne brăzdeze sprânceana şi ţeasta. Pantalonii şi tricourile? XXL. Eşarfa? Legată pe frunte à la 2 Pac. Cerceii? La locul lor, în urechea stângă. N-ar strica şi câteva fotografii din perioada evocată, nu? Mie-mi spuneţi, aţi uitat că vorbim aici din şi despre propria-mi imaginaţie!?

Revin, adormeam şi ne trezeam ascultând hip-hop. Eram atât de implicaţi în fenomen încât ajunsesem să credem că facem parte din Cartel. „Mafia este trupa şi Cartelul este gaşcă, / Cele mai mari vânzări în rap, pe piaţa românească”. Talent? Cu carul. Atitudine? De cartier. Ne lipseau doar câteva sute de dolari, să putem cumpăra negativele şi promovarea. Însă acest fapt nu ne oprea să recităm toată ziua rime de bine. Iar când am fost invitaţi să cântăm la un bal al bobocilor, la Liceul Pedagogic, credeam că în sfârşit venise momentul promovării, trebuia să le facem cunoscut tuturor cine suntem! Fără prea mult timp de gândire, ne-am trezit pe scenă, în faţa sălii pline, dar şi a profesorilor, urlând din toţi rărunchii: „Cântăm pentru toţi fraţii din pârnaia numită Seminar, capuuu’ sus!” şi multe altele pe care, spre dezamăgirea domniilor voastre, nu le voi desfăşura aici.

Cum s-a terminat cariera mea artistică? În biroul lui Taica, cel care, între timp, fusese tras la răspundere de colegii dascăli din Pedagogic. Spre dezamăgirea noastră, se pare că aceştia nu se putuseră ridica la înălţimea actului nostru artistic. Ştiam de ce am fost chemat în birou, aşa că în locul feţei ostentative de pe scenă, o luasem pe cea de băieţel neprihănit de Altar.

- Ostropele - m-a repezit Taica - am auzit că te-ai făcut băieţaş de cartier!

- Nu, părinte, să vedeţi, io…, îîîî…, pfff!

- Bă, băiatule, ai de ales: unde vrei să cânţi, pe scenă sau în strană?

Realizaţi că această ultimă întrebare era menită să-mi frângă aripile… Şi, în încheiere, vă las să ghiciţi ce am ales!