Idioţi necesari

Aproape reuşisem să îmi respect promisiunea de a nu scrie aici despre atitudinea grosolană a politicienilor sau, spre exemplu, despre poliţiştii care, precum haiducii, sunt trimişi să facă pândă. Aproape de un an, chiar reuşisem… Până ieri, când mi s-au întâmplat şi am decis să vă relatez următoarele.

Plecând din parcarea, oarecum aglomerată, a unui supermarket, m-am văzut forţat să opresc pentru ca un mare (la propriu) parlamentar al judeţului să-şi termine discuţia pe care o avea chiar în mijlocul drumului. Nu-i voi da numele, tocmai pentru că acel tip de comportament sfidător este caracteristic aproape întregii clase politice a ţării. Oricum, este vorba de unul dintre acei politicieni-traseişti (pare-mi-se că a ajuns deja la al patrulea partid) fără doctrină sau ideologie (nici chiar personală). Văzându-mă iritat de faptul că a trebuit să opresc maşina, domnul deputat şi-a tras lent şi ostentativ burdihanul din mijlocul drumului, privindu-mă ameninţător şi cu dispreţ prin ochii mici, aproape înghiţiţi de fălcile-i enorme.

Cei care mă cunosc ştiu că nu puteam să plec pur şi simplu. M-am apropiat încet, am deschis geamul portierei din dreapta şi i-am mulţumit pentru că s-a îndurat de pauperul de mine şi că mi-a permis, din prea-mare mila lui, să-mi continui drumul care era, repet, carosabil. Mi-a zâmbit de sus, fără cea mai mică consideraţie şi m-a îndemnat să-mi văd de ale mele. Am plecat. Însă, nu pot uita dispreţul întipărit pe chipul uriaş al deputatului.

De ce nu? Pentru că este vorba de acelaşi chip pe care l-am văzut afişat prin tot satul, când mergeam la mamaie şi care, atunci, îmi părea blajin. Pentru că este vorba de acelaşi om care cerşea umil voturi şi le promitea sătenilor că le va fi cel mai fidel servitor dacă îl vor vota. Pentru că se cobora din înălţimea sa pentru a se lăsa pupat de toate bătrânele fericite să-i umple obrajii groşi de amprentele buzelor lor roase de vremuri şi pentru că, la fiecare ventuză, domnul parlamentar (fost şi actual) tresărea. Mă întreb, însă, dacă de plăcere.

Ce comportament cameleonic! Cât de uşor îi este politicianului să treacă de la un comportament servil, linguşitor, de campanie electorală, la unul postelectoral, de gangster. Iar masa majoritară a votanţilor, chiar şi în ultimii 23 de ani, a demonstrat că nu are rolul de a selecta, ci de a perpetua acest tip de conduită. Această masă preferă conflicte televizate în locul proiectelor politice concrete şi acceptă, şi îşi schimbă partizanatul, fie el de dreapta, fie de centru sau de stânga, la fel de uşor precum ar primi o eşarfă cu însemne electorale sau o pungă cu mălai. Iar durerea este că noi ne pierdem, ne lăsăm înghiţiţi de această masă numită, de Lenin, pare-mi-se, de idioţi necesari.

Sunt şi eu de părere că schimbarea în bine nu poate veni decât de la fiecare dintre noi în parte; decât crescător, de jos în sus; dinspre noi - idioţii necesari, către ei - aleşii idioţilor. În ce fel? Dacă pot fi şi manierat, atunci să fiu! Dacă mi se oferă posibilitatea să fac un bine, să-l fac! Dacă pot să-mi exprim gândurile bune, să mi le exprim! Iar dacă aştept ca binele să vină la mine dinspre o clasă de politruci versatili, atunci… să aştept.