Sărbătoarea speranței

Crăciunului i se mai spune și sărbătoarea păcii. Dar suntem noi în aceste zile cu adevărat în pace? Ultimele săptămâni ne-au aruncat într-un război al convingerilor politice, al discursurilor violente și al divizărilor sociale. Și toate acestea ne-ar putea face să credem că Nașterea Domnului rămâne un eveniment periferic, lipsit de fond și de importanță. Însă tocmai starea de suferință a lumii, de apartenență la răutate și de dușmănie între oameni, l-au determinat pe Dumnezeu să se întrupeze pentru a le pune capăt acestora. Chiar și în mijlocul pumnilor ridicați înspre adversari sau în mijlocul bombelor care ucid oameni fără să țină cont de vârstă și credințe, Crăciunul ne amintește că Dumnezeu nu este indiferent la ceea ce se întâmplă în poporul său, că Dumnezeu este unicul Salvator al acestei lumi.

Și în ce mod alege Dumnezeu să ne salveze? Făcându-se om, făcându-se unul de-al nostru și împărtășind aceeași soartă cu noi. De aceea cred că mai mult decât o sărbătoare a păcii, Crăciunul este una a speranței. Sunt din fire o persoană optimistă, însă atunci când mă refer la speranță, nu iau în calcul neapărat o îmbunătățire rapidă a lucrurilor ce vor veni. Optimismul presupune o îmbunătățire promptă a lucrurilor stricate în această lume, speranța însă este o chestiune cu bătaie lungă. Mai mult decât o intervenție salvatoare de urgență, speranța este încrederea creștinului cumsecade în promisiunea fericirii veșnice și a paradisului ceresc. Indiferent de timpurile pe care le trăim, indiferent de suferința sau de starea de conflict prin care trecem, Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne mântui. Și aceasta trebuie să fie și speranța noastră: că nu omul este stăpânul istoriei și că ultimul cuvânt nu-l vor avea tiranii acestei lumi, ci Dumnezeu.

Știm cu toții întâmplarea de pe Frontul de Vest din 1914, în Flandra, Belgia, atunci când soldații britanici și cei germani, trecând peste ordinele superiorilor, au convenit asupra unui armistițiu neoficial între tranșee, în ziua de Crăciun. Cu această ocazie, fiecare tabără a putut să-și îngroape morții ținând un ceremonial funerar comun. Apoi soldații inamici și-au făcut cadouri reciproce, au împărțit mâncarea și țigările, s-au fotografiat împreună și chiar au improvizat câteva reprize de fotbal. Aceasta este una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun ale omenirii și eu cred că, mai mult decât cele câteva ore de pace neoficială, momentele de pactizare le-au însuflețit soldaților speranța că viața lor înseamnă mai mult decât tranșeele războiului.

Să fii credincios înseamnă să ai speranță. Să fii credincios înseamnă să nu te lași copleșit de dificultățile acestei vieți și să ai încredere în fidelitatea lui Dumnezeu și a promisiunilor sale. E posibil ca și acest Crăciun să ne găsească în necaz, marginalizați, deposedați de bunuri sau de drepturi și abandonați. Speranța însă este singurul lucru care nu ne poate fi răpit și putem verifica acest lucru de fiecare dată când ne împreunăm mâinile în rugăciune. Poate că Nașterea Domnului nu ne va aduce nimic mai mult, în acest an, decât speranță și ne este de ajuns. Sau poate că ne va aduce realizări și satisfacții și daruri îndelung așteptate. Chiar și așa, să ne păstrăm cumpătul și să ne amintim că Bebelușul culcat în iesle este mai mult decât întreaga lume și decât bunurile ei, este speranța noastră și a întregii omeniri.

Sărbători cu speranță!

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Copii iarăși

Marcu 10, 13-16

Vă mai amintiți cât de tare ne doream să creștem mari atunci când eram copii? Voiam să ardem repede etapele copilăriei, să fim puternici și independenți, să devenim astronauți, sau pompieri, sau polițiști, sau doctori. Eu, de pildă, abia așteptam să cresc și să mă fac CFR-ist ca tata. Visam să am locomotiva mea pe care să o conduc pe unde îmi doresc eu, prin toată țara. Și uitați-vă ce am ajuns!

“Să cresc într-o zi cât alții într-un an,

Din clipa aceea doar asta visam:

Să urc în mașina vieții, să plec

Și să nu mă opresc, până când n-am să cresc.”

Acestea sunt versurile unui cântec numit Zile fericite, al trupei Vama, în care sunt convins că mulți ne regăsim, pentru că și noi ne-am dorit să devenim cât mai repede cineva, să fim oameni mari. Probabil că același lucru și-l doresc și tinerii zilelor noastre și e firesc să fie așa. Însă evanghelia ne arată că voința lui Dumnezeu este opusul voinței noastre, că Dumnezeu vrea ca adulții să se facă mici: “Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Iată, așadar, Dumnezeu vrea să redevenim copii.

Cum adică? Să redevenim mofturoși, și smiorcăiți, și plângăcioși? Evident că nu, ci să acceptăm că în această viață suntem vulnerabili și că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, la fel cum acceptam acest lucru când eram mici și depindeam întru totul de părinți. Să ne amintim de siguranța simțită în brațele protectoare ale părinților noștri. Aceeași siguranță ne-o dă și Dumnezeu, dacă ne recunoaștem limitele și ne abandonăm lui. În plus, dacă eram ascultători, primeam ceea ce bunii noștri părinți ne promiteau. Iată ce înseamnă să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii.

Și să ne mai amintim cum, micuți fiind, încercam să ne imităm părinții. Cum ne încălțam în pantofii lor sau cum le copiam comportamentul și vorbele. Așa cum un copil învață de la părinți, imitându-i, să se comporte sau să vorbească, tot la fel și noi suntem îndemnați de evanghelie să imităm modul de viață al lui Isus, cel care s-a supus voinței Tatălui și s-a făcut pui de om, pentru mântuirea noastră. Și aceast lucru poate înseamna să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copilași: să îl imităm cu seninătate pe Mântuitorul în tot ceea ce facem.

În concluzie, metoda cea mai sigură de a urca la Cer este să ne coborâm și să ne facem mici, pentru că cine posedă smerenia sau modestia copiilor – care de fel nu sunt ipocriți, și abițioși, și vanitoși – este mare în fața lui Dumnezeu. Amin!

 

Iubitului conducător de glie...

 

Alaltăieri: Nu îl cunosc pe Potra.

Ieri: Ba îl cunosc, dar nu ne-am întâlnit.

Azi: Ba ne-am întâlnit, dar nu ne-am vorbit.

Mâine: Ba ne-am vorbit, dar nu ne-am ascultat.

Poimâine: Ba ne-am ascultat, dar nu ne-am... telepat.

Pinocchio, conducătorul de glie.

 

****

Teodosie: Domnul Georgescu este trimisul lui Dumnezeu.

Putin: Confirm, eu l-am trimis pe Georgescu.

 

****

M-am trezit în conștiință și i-am spus soției că, dacă tot sunt suveran în propria-mi gospodărie, vreau să bag informația de la chiuveta din bucătărie prin conducta de gaze de la aragaz, după cum ne-a învățat domnul nostru CG11.

Mi-a zis să mă potolesc, că nu e doar conducta noastră și că le pot provoca pagube vecinilor. Eu i-am replicat că pe mine nu mă interesează vecinii, ci doar bunăstarea casei noastre. Soția m-a tăiat scurt cu privirea și mi-a zis că dacă nu las cheia franceză din mână mă dă afară din casă.

Ca să nu fiu nevoit să caut și alți suverani cu care să dorm pe stradă, unul cu altul și toți cu Dumnezeu, am renunțat pentru moment la idee.

 

****

Am un vis. După ce RTV-urile vor falimenta, Alexandreasca și Ciutacu să îmi bată la ușă cu un braț de reviste și să mă întrebe mieros: Aveți un minut să vorbim despre domnul nostru Călin Georgescu?

 

****

Apropiații știu că la prezidențiale îmi anulez votul. Monarhist sadea, consider că inaugurarea acestei instituții de Ceaușescu și de PCR nu a fost conformă voinței românilor. În plus, mai consider și că președinția este unul dintre principalii factori de dezbinare din țară.

De data aceasta însă, voi vota valid cu Elena Lasconi. Nu voi vota pentru persoana Lasconi sau pentru instituția cu rădăcini comuniste a președintelui, ci pentru libertate, inclusiv cea religioasă, pentru democrație, drepturi, precum cel de proprietate sau de asociere, și pentru o Românie europeană, așa cum și-au dorit-o fondatorii de la 1859 și cei de la 1918. Acestea sunt valorile și temele pentru care se merge la vot.

Dar pentru că discuțiile au depășit acest cadru politic și au intrat în cel spiritual, mai adaug și că votul meu este un vot împotriva lui Anticrist. Exact așa, cum citiți. Pentru că l-am auzit cu propriile urechi pe Pseudo-Mesia de Dâmbovița spunând că dogmele creștine îi îngrădesc libertatea omului, că Biserica lui Hristos este una care învrăjbește și că el se dorește a fi liderul spiritual unei pan-religii, adică al unui cocktail de idei și filozofii care să instaureze armonia universală. În felul acesta creștinismul, adică învățătura sfântă a lui Hristos, s-ar contopi în această Nirvana a credințelor. Iar asta înseamnă fără dubiu să te faci Anticrist, dușman al lui Hristos.

Evit să lungesc acest text cu toate inepțiile conducătorului de glie, mai amintesc doar de faptul că este un admirator al legionarilor, adică al criminalilor care într-o zi de iarnă din 1941 au agățat cadavre de civili în cârligele abatorului capitalei. Și la fel de iubitoare de legionari naționaliști-fasciști se demonstrează a fi și partidele parlamentare suveraniste sau naționaliste.

Și da, și naționalismul este tot o ideologie ne-creștină, pentru că pune interesul particular mai presus de cel comun. Nicăieri în învățătura lui Isus nu vom găsi o astfel de idee. Așadar, și în acest caz alegerea e cât se poate de simplă: sau naționalist, sau creștin; sau cu anticriștii, sau cu Hristos.

 

****

Dacă se inițiază vreun referendum #RoExit, noi nu mai așteptăm rezultatul. Mergem direct în Grecia, eventual pe o insulă. Vara, pe plajă, la tavernă. Eu gătesc și spăl vase, Lulia servește la mese și debarasează. Bacșișul îl împărțim frățește. Iarna, cu ziua, la cules de măsline sau de citrice. Dar în timpul liber..., saganaki și palamakia!

Și dacă vreunul dintre prietenii care au votat cu suveraniștii și cu Kremlin Georgescu ar primi pașaport de la miliția Guberniei Dacia ca să ne viziteze, îl vom primi cu brațele deschise. Îl vom servi cu un pahar de mastică și îi vom asculta plânsul de a nu-și fi putut aduce și copiii cu el și de a-i crește într-un stat primordial, izolat și totalitarist.

Desigur, ne vom asigura ca în camera de oaspeți să nu fie instalat niciun LG TV, ca să nu îi ofensăm credințele ancestrale.

A, și chiar dacă vom renunța la carne în Grecia - eu aș putea face acest sacrificiu, pentru lavraki și retsină -, tot îi vom pune pe masă salam lefkados, ca să mai uite de gustul celui de soia de acasă. Iar la plecare îi vom îndesa în bagaj praline artizanale grecești și muuult rahat. Cu fistic. Și îi vom mai strecura în buzunar un plic cu 20-30€ și un telefon vechi 4G, cu tot cu căști. Cu fir, bineînțeles.

Dar până atunci ne vom instala Duolingo și vom învăța limba greacă. Alfabetul grecesc îl știm deja.

Καληνύχτα, Ρουμανία!

 

****

Îi voi asculta și eu sfatul lui Dan Negru - cel care a ridicat nivelul educațional al țării cu emisiuni precum Ciao Darwin sau Te pui cu blondele? - și nu mă voi certa cu prietenii din cauza simpatiilor politice. Îi voi scoate direct din listă.

 

****

Încă una pentru creștinii lu' pește, până nu ies din trend. Dacă vreți cu adevărat să îl cunoașteți pe Isus și învățătura sa, mergeți duminica la biserică, citiți evanghelia! Faceți un minim de efort în acest sens. Nu tolăniți pe canapea și ascultând pe TT toți exaltații care își dau cu părerea despre Dumnezeu. Și încă ceva, duminică ce alegeri au fost? Că imi dați impresia că s-a votat pentru alegerea patriarhului și nu a președintelui.

 

****

Chiar dacă se consideră un lider mesianic, religia lui Georgescu nu are nicio legătură cu cea a lui Isus. Creștinismul nu are nimic în comun cu misticismul, cu energiile, cu vibrațiile, cu new-age-ul, cu filetismul, cu suveranismul, cu reptilienii ș.a.m.d. Îi puteți aduce oricâte omagii vreți țarului în ițari roșii, dar nu ne insultați inteligența. Georgescu e orice, numai creștin nu e.

Crucea – mai mult decât suferința

Marcu 8, 30-34

În urmă cu câțiva ani, într-unul dintre cimitirele orașului, un gropar m-a întrebat dacă am răgaz pentru a-mi spune o rugăciune. Fără cine știe ce așteptări, m-am oprit și l-am ascultat. Am fost atât de impresionat rugăciunea acelui om, încât am reținut-o cuvânt cu cuvânt:

“Doamne Isuse Hristoase, vreau să pătimesc în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să car crucea în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu răstignit în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să mor în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să înviez împreună cu dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu ucenicul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, amin!”.

Eu nu am mai auzit niciodată pe cineva adresându-i-se Domnului cu pronumele de politețe. Și, în cei 11 ani de studiu al teologiei, nu cred că vreun curs m-a ajutat să înțeleg mai bine sensul crucii și al suferinței substituite decât această rugăciune rostită în cimitir de un gropar. Suferința, crucea sau ispășirea sunt cuvinte care nu mai înseamnă mare lucru în lumea noastră. În schimb, ne place să evocăm cu emfază chipurile martirilor zugrăvite în icoane și considerăm că suferința și ispășirea acestora ne aparțin și nouă. Nimic mai fals, de vreme ce cu toții, fără excepție, suntem chemați prin Botez la destinul bobului de grâu.

Și chiar dacă suferința și martiriul nu se numără printre virtuțile lumii moderne, e bine să amintim că persecuţiile şi crimele împotriva creştinilor continuă şi în zilele noastre. Organizația Open Doors a făcut public că în 2023, 365.000.000 de creștini au fost persecutați în întreaga lume. 13 creștini pe zi au fost uciși pentru credința lor, în medie. Nigeria rămâne cel mai mortal loc pentru creștini. Doar de Crăciun, cca. 200 de creștini au fost masacrați și cca. 500 au fost răniți, în atacuri ale grupării jihadiste Boko Haram. Cca. 10.000 de biserici s-au închis în China doar anul trecut. Bisericile sunt obligate să afișeze pancarte pe care să scrie: “Iubiți Partidul Comunist, iubiți țara, iubiți religia!”. Tot în China, creștinii sunt obligați să se înregistreze pe o aplicație controlată de stat, înainte de a participa la serviciile religioase. Iată, așadar, ce poate însemna asumarea botezului! Iar noi credem că ascultarea de pe canapea a devoțiunilor religioase transmise online este cine știe ce virtute.

Totuși, ar fi ilogic să credem că Dumnezeu iubeşte suferinţele oamenilor și de aceea vă invit să ne îndreptăm privirea către crucifix. Acolo îl vedem pe Răstignit cu braţele larg deschise, îmbrăţişându-ne şi arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Dacă Dumnezeu ar fi iubit suferința, creştinismul nu ar mai fi avut ca epicentru duminica învierii, ci vinerea pătimirilor. De aceea, orice perioadă dificilă prin care trecem trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, așadar cu speranță. Cu speranța că va veni și timpul în care ne vom bucura de duminica învierii și a mântuirii noastre. Și chiar și atunci când ne aflăm în mijlocul crizelor, să ne bucurăm și să prindem curaj pentru că avem un Dumnezeu atât de bun, un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât, încât să sufere şi să moară alături de noi. De aceea spuneam că bunii creştini nu văd în cruce atât suferinţa, cât văd măsura iubirii lui Dumnezeu. Amin!

Hristoși mincinoși

Luca 21, 5-8. 10-11. 20-24

Înainte de interpretarea eshatologică – adică cea referitoare la sfârșitul lumii – capitolul 21 din evanghelia lui Luca este profeția prin care Isus își pregătește ucenicii de ceea ce avea să fie cunoscută în istorie drept căderea Ierusalimului din anul 70. După o revoltă a iudeilor agitați de tot felul de lideri mesianici – hristoșii mincinoși de care avertizează Isus, precum Menahem sau Simion bar Giora –, a urmat asediul Cetății Sfinte de către armata romană condusă de Vespasian și apoi de fiul său Titus. În urma asediului, Ierusalimul a fost ras de pe fața pământului, romanii lăsând ca mărturie a atrocităților întâmplate doar Zidul Plângerii, un vestigiu al zidului care înconjura curtea Templului, devenit principalul loc sacru al iudaismului, loc de rugăciune și de pelerinaj pentru evrei. [Aviz celor care vizitează Ierusalimul pentru a călca pe urmele pașilor Mântuitorului sau pentru a vedea amprenta lăsată de palma lui Isus pe un zid de piatră, în timp ce se odihnea pe drumul crucii. Să nu uităm că după acest asediu, în Ierusalim nu a mai rămas “piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”]

Iudeo-creștinii din Ierusalim, amintindu-și acest avertisment al lui Isus, au părăsit Ierusalimul înainte de asediul armatei romane, moment care a dus la ruperea definitivă a creștinismului de iudaism. Distrugerea Ierusalimului și a Templului a avut două consecințe imediate: pentru iudei, cultul și jertfele aduse la templu au încetat pentru totdeauna; iar pentru creștini, centrul lor de greutate se va muta de la Ierusalim la Roma.

Atmosfera tensionată descrisă de Luca și avertismentul cu privire la hristoșii mincinoși nu au cum să nu ne miște și pe noi, în aceste zile cu iz apocaliptic în care parcă retrăim căderea Ierusalimului. Vă îndemn totuși să nu ne pierdem cu firea, convinși fiind că stăpânul istoriei este Dumnezeu și că Isus este unicul salvator și nimeni altul. Și că Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, deci nu poate fi inaugurată nici în Munții Bucegi, nici la Sarmizegetusa și nici în Peștera Polovragi, oricât de dragi le-ar fi românilor aceste locuri. Am adus discuția aici din cauza inepțiilor unor lideri politici care, pentru capitalul de imagine transformat în voturi și în putere, amestecă învățătura Bisericii cu tot felul de concepții sectare – precum ezoterismul și misticismul – și cu erezii – ca filetismul și protocronismul –, rezultând astfel un cocktail new age-ist care le poate da chiar și creștinilor cumsecade crunte dureri de cap.

Cum ne putem trata de astfel de beții extatice? Doar citind evangheliile și catehismul, adică magisteriul Bisericii. Scoțând capul din ecranele telefoanelor și citind evangheliile și catehismul. Orice altă învățătură situată în afara acestora nu este de la Dumnezeu. Spuneam cu altă ocazie despre aplicațiile sociale – Fb, TT – că dacă nu am citit câteva sute de cărți, e musai să le dezinstalăm pentru că în cazul acesta sunt mai inteligente decât noi, ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi și ne pot manipula cu ușurință. Nu ele în sine, ci cei care le controlează.

Și pentru că vreau să închei într-o notă pozitivă, vă voi reda o adaptare a Psalmului 22/23.

Telefonul este păstorul meu și, dacă am bateria încărcată, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte pe rețele de socializare şi mă duce la reel-uri ce-mi par odihnitoare.

Îmi amorțește sufletul cu postări inutile şi mă povăţuieşte pe cărări strâmbe din pricina algoritmilor săi.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci telefonul mi-a paralizat simțul autoconservării.

Ecranul şi aplicațiile sale eu le mângâi.

El le arată poze cu ce pun pe masă potrivnicilor mei; îmi împuie capul cu toate inepțiile şi cronologia mea este plină cu acestea, de dă pe afară.

Da, fericirea înșelătoare a vizionării unui video tik-tok mă va însoţi în toate zilele vieţii mele şi nu voi mai locui în Casa Domnului, ci în metavers, până la sfârşitul zilelor mele.

Aminul, de data aceasta, nu e cea mai potrivită încheiere. Așa că voi încheia cu invocarea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt – asupra României, a Europei și a lumii întregi.