Sărbătoarea speranței

Crăciunului i se mai spune și sărbătoarea păcii. Dar suntem noi în aceste zile cu adevărat în pace? Ultimele săptămâni ne-au aruncat într-un război al convingerilor politice, al discursurilor violente și al divizărilor sociale. Și toate acestea ne-ar putea face să credem că Nașterea Domnului rămâne un eveniment periferic, lipsit de fond și de importanță. Însă tocmai starea de suferință a lumii, de apartenență la răutate și de dușmănie între oameni, l-au determinat pe Dumnezeu să se întrupeze pentru a le pune capăt acestora. Chiar și în mijlocul pumnilor ridicați înspre adversari sau în mijlocul bombelor care ucid oameni fără să țină cont de vârstă și credințe, Crăciunul ne amintește că Dumnezeu nu este indiferent la ceea ce se întâmplă în poporul său, că Dumnezeu este unicul Salvator al acestei lumi.

Și în ce mod alege Dumnezeu să ne salveze? Făcându-se om, făcându-se unul de-al nostru și împărtășind aceeași soartă cu noi. De aceea cred că mai mult decât o sărbătoare a păcii, Crăciunul este una a speranței. Sunt din fire o persoană optimistă, însă atunci când mă refer la speranță, nu iau în calcul neapărat o îmbunătățire rapidă a lucrurilor ce vor veni. Optimismul presupune o îmbunătățire promptă a lucrurilor stricate în această lume, speranța însă este o chestiune cu bătaie lungă. Mai mult decât o intervenție salvatoare de urgență, speranța este încrederea creștinului cumsecade în promisiunea fericirii veșnice și a paradisului ceresc. Indiferent de timpurile pe care le trăim, indiferent de suferința sau de starea de conflict prin care trecem, Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne mântui. Și aceasta trebuie să fie și speranța noastră: că nu omul este stăpânul istoriei și că ultimul cuvânt nu-l vor avea tiranii acestei lumi, ci Dumnezeu.

Știm cu toții întâmplarea de pe Frontul de Vest din 1914, în Flandra, Belgia, atunci când soldații britanici și cei germani, trecând peste ordinele superiorilor, au convenit asupra unui armistițiu neoficial între tranșee, în ziua de Crăciun. Cu această ocazie, fiecare tabără a putut să-și îngroape morții ținând un ceremonial funerar comun. Apoi soldații inamici și-au făcut cadouri reciproce, au împărțit mâncarea și țigările, s-au fotografiat împreună și chiar au improvizat câteva reprize de fotbal. Aceasta este una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun ale omenirii și eu cred că, mai mult decât cele câteva ore de pace neoficială, momentele de pactizare le-au însuflețit soldaților speranța că viața lor înseamnă mai mult decât tranșeele războiului.

Să fii credincios înseamnă să ai speranță. Să fii credincios înseamnă să nu te lași copleșit de dificultățile acestei vieți și să ai încredere în fidelitatea lui Dumnezeu și a promisiunilor sale. E posibil ca și acest Crăciun să ne găsească în necaz, marginalizați, deposedați de bunuri sau de drepturi și abandonați. Speranța însă este singurul lucru care nu ne poate fi răpit și putem verifica acest lucru de fiecare dată când ne împreunăm mâinile în rugăciune. Poate că Nașterea Domnului nu ne va aduce nimic mai mult, în acest an, decât speranță și ne este de ajuns. Sau poate că ne va aduce realizări și satisfacții și daruri îndelung așteptate. Chiar și așa, să ne păstrăm cumpătul și să ne amintim că Bebelușul culcat în iesle este mai mult decât întreaga lume și decât bunurile ei, este speranța noastră și a întregii omeniri.

Sărbători cu speranță!

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.