Tinerii sunt prezentul

Foto: INTC

Circulă în folclorul românesc o serie de aforisme care nu numai că îmi displac, dar mă şi irită nespus. Iată câteva dintre acestea: „Să nu faci ce face popa”, probabil din cauză că… „Popa e popă şi în şanţ”; sau „Bătaia e ruptă din Rai”, şi dacă chiar aşa e, atunci la cât am văzut eu din Rai, îmi e suficient; „Era mai bine pe vremea mea” sau „pe vremea lui X”; „Eşti mai mic, eşti vinovat”; „Tinerii nu mai sunt ce-au fost”, în sens peiorativ, desigur; sau „Tinerii sunt needucaţi” etc. Vă propun să ne oprim numai la ultimele dintre acestea, cele referitoare la tineri.

Minţi scurte, aşa cum ne ştim, uitam mult prea uşor de dificultăţile pe care şi noi le-am întâmpinat în adolescenţă. Suntem precum nostalgicii după vremurile totalitariste care au uitat de problemele deosebit de grave ale „epocii de aur” şi au reţinut numai că toată lumea de atunci avea serviciu şi casă. Ne place să ne amintim doar de cât de frumoşi şi de deştepţi am fost şi de cum dădeam noi „Bună ziua!” oamenilor de pe stradă. Ce vreau să spun este să fim deosebit de prudenţi atunci când îi etichetăm pe cei din jur, deoarece ne paşte pericolul de a cădea în păcatul generalizării. În special când e vorba de tineri.

Numărându-i pe toţi prietenii mei tineri – deşi este loc şi pentru mai mulţi – nu am cum să nu mă consider binecuvântat. Iar printre aceşti prieteni, încă nu am găsit vreunul pe care să-l consider în totalitate Domnişorul sau Domniţa Problemă. Tineri cu probleme, da, sunt o grămadă, dar „tineri problemă”, încă nu mi-au văzut ochii. Și câţi dintre noi îşi fac timp să le asculte problemele înainte de a-i eticheta şi de a-i condamna? Câţi dintre noi îi privim cu bucurie pe adolescenţi, indiferent de cum le place să se îmbrace sau de cât de scurt/lung au părul? Câţi ştim că cicatricile de pe mâna vreunui tânăr pot ascunde pierderea unei persoane dragi? Câţi dintre noi îi şi amintim pe aceştia în rugăciunile noastre?

Vorbeam la început de aforisme care mă irită la culme. Iată încă unul: „Tinerii sunt viitorul nostru”. Nu, dragilor, eu nu pot fi de acord cu această sentinţă. De ce să fim laşi, de ce să punem pe umerii lor, încă fragezi, această imensă responsabilitate? Viitorul nostru, e viitorul nostru, punct! Noi îl creionăm, de noi depinde şi de Bunul Dumnezeu. Să nu mai tot încercăm să le pasăm altora propriile sarcini. Aşadar, tinerii nu sunt viitorul nostru, dar, în schimb, ei ar putea fi prezentul nostru. Cum aceasta? Simplu. Putem începe prin a nu-i mai desconsidera, prin a le acorda încredere şi prin a-i responsabiliza, adică prin a le da sarcini care să îi facă să se simtă utili. Hiperprotecţia parentală este una dintre marile piedici în ceea ce priveşte dezvoltarea tinerilor. Un adolescent care nu ştie să cureţe o ceapă, din cauză că i se tot repetă că este extrem de periculos să mânuieşti cuţitul, sau care nu ştie să schimbe un bec ars, spre exemplu, este un tânăr cu handicap.

Revin acum la greşeala de a eticheta tineri şi oameni după aspect. Dacă tot avem o problemă cu memoria şi uităm că Dumnezeu nu se uită la aparenţe, ci la inima omului, atunci nu consider a fi un păcat grav să ne tatuăm pe frunte – ca să le vedem ori de câte ori ne privim în oglindă – cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi/I Samuel XVI, 7). Şi încă ceva, mai mult decât de predicile şi de discursurile noastre pline de reproş, tinerii au nevoie de exemplul nostru bun.