sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Asumare


Astăzi, 27 ianuarie, este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, zi care, din nefericire, trece aproape nebăgată în seamă, în România. Cauza acestui fapt este cu siguranță cosmetizarea perpetuă a istoriei noastre naționale. Bineînțeles că după aceste rânduri aștept să fiu pus la zid și considerat anti-român, cumpărat de agenturile meschine și trădător de țară, dar îmi asum acest risc încă de la început. De fapt, chiar despre asumare este vorba în cele ce urmeză, despre asumarea propriului trecut. Și când vorbesc de trecutul nostru, vorbesc și de uciderea și deportarea sutelor de mii de evrei de către autoritățile civile și de către armata României în perioada 1937-1944.

Nu voi aminti aici decât trei momente, poate cele mai sângeroase, ale anului 1941. Pogromul de la București (21-23 ianuarie) – atunci când, în timpul revoltei legionare conduse de Horia Sima, au fost uciși în Pădurea Jilava și la abatorul capitalei peste 120 de evrei. Pogromul de la Iași (27-30 iunie) a fost inițiat de Ion Antonescu în cadrul planurilor de epurare etnică numite „Curățirea terenului”. Se estimează că în timpul acestui pogrom planificat și executat de autoritățile române și de armată au fost uciși cca. 14.000 de evrei, ceea ce însemna o treime din populația evreiască – care era și majoritară până atunci – a Iașului. În timpul masacrului de la Odesa (22-25 octombrie) – cunoscut și ca „pata rușinoasă de pe obrazul armatei române” – au fost violați, împușcați, spânzurați, arși de vii sau aruncați în aer peste 25.000 de civili evrei (copii, femei, barbați și bătrâni), de către militarii români. Alți 45.000 de evrei din Odesa au fost trimiși în lagărul de la Bogdanovca, unde și ei au fost uciși.

Pentru compatrioții noștri ignoranți, acestea pot fi informații noi, de necrezut. Și cine-i poate condamna, atâta timp cât în școli încă se predă o istorie romantică a României? Însă pe cei care știu toate aceste evenimente dar preferă să le caute justificare, considerând că patriotism înseamnă ascunderea mizeriei sub preș, pe aceia am putea să îi numim lejer complici la holocaustul de pe teritoriul administrat de români până în 1944. Închei, cerându-mi iertare în numele bunicilor care poate au participat și ei – cu voie sau fără voie, cu știință sau cu neștiință – la genocidul evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și am speranța că Dumnezeu va ierta României acest păcat, dar pentru aceasta e nevoie ca și noi să îl recunoaștem și să îl spovedim. Cum am putea privi viitorul cu speranță, dacă nu ne asumăm și trecutul întreg?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Eşti liber o clipă?... Atunci scrie şi tu ceva, însă nu orice!