Ziua în care am început să fiu seminarist

Septembrie 1996. Cu un puternic miros de spray Intesa Unisex şi cu o traistă de rafie pe umăr, uşor sfios, dar mândru până la Dumnezeu, părăseam casa părintească din comuna natală, Osica Mare, pentru a merge la seminarul din Vâlcea. Cum de am fost admis în tagmă?... Aceasta ar fi o altă poveste. Important era că reuşisem să evit liceul teoretic din sat, instituţie educaţională care şi-a făcut renume prin cursurile after school ţinute în plantaţia de cartofi a directorului sau, doar uneori, prin via profesoarei de limbă rusă.

Să mă scuzaţi, domniile voastre, pentru aceste amănunte, imediat voi reveni la emoţionantul moment al despărţirii de mama şi de surori, că fratele urma să mă petreacă până la gară. Cu lacrimi tremurânde în ochi, precum personajele animate japoneze, mama îmi dă un ultim sfat (de fapt, singurul pe care l-am reţinut şi preţuit până la terminarea seminarului): „Ai de grijă cum pui piciorul pe scara de la tren, să nu aluneci! Aaa… şi dacă nu eşti în stare să faci şcoala la oraş, vino, mamă, acasă, că avem două pogoane de porumb care trebuie săpate în Dealu’ Bobului”. Cu respiraţia oprită în gât - senzaţie pe care o mai simţisem numai atunci când tiranul Don Leoncio o îngrozea pe dornica de emancipare sclavă Isaura - am pus mâna pe poartă, hotărât să nu mai sap nici măcar vreun fir de porumb, nici în Dealu’ Bobului, nici în Dealu’ Viilor şi nici în Vale la Olteţ.

Pe peronul gării, Mădălin, fratele meu mai mare, nu se poate abţine să nu îmi dea şi el, la mişto, un ultim sfat: „Băh, vezi ca pe acolo, pe unde te duci, să nu fii la fel de prost ca pe-acasă!”. Îi promit că aşa va fi şi, atent la scara vagonului, m-am urcat în personalul Caracal – Piatra-Olt. Apoi, la Piatra, trebuia să mă urc în acceleratul Craiova – Sibiu, cu destinaţia Râmnicu Vâlcea, pentru următorii cinci ani. Abia după ce am urcat în accelerat, am simţit că această mult râvnită etapă din viaţa mea este, în mod cert, ireversibilă. Începusem chiar să corelez mizeria şi sudoarea din trenul personal cu zilele toride petrecute cu stiloul în mână, pe câmpurile nesfârşite din jurul comunei natale (stiloul, în jargonul osicenilor, era sapa făcută din disc de tractor); iar, pe de altă parte, tapiţeria curată a scaunelor şi curentul dătător de răcoare, cauzat de viteza acceleratului, îmi sugerau că aşa ar putea fi şi noul trai de la seminar: răcoros şi înmiresmat, precum o aşezare monahală de la marginea vreunei păduri de foioase.

După trei ore de mers cu trenul – timp în care îmi imaginam ordinea şi trăirea monahală caracteristice unui liceu teologic (deh, naivitatea coinacului venit de la ţară!) – şi după alte 30 de minute de mers fudul cu paporniţa de rafie pe umăr, pe străzile oraşului ce urma să mă adopte, am ajuns şi în curtea internatului unde urma să vieţuiesc alături de alţi pioşi fraţi întru credinţa cea dreaptă. Curtea era ticsită de părinţi aristocraţi şi de odraslele lor dichisite cu costume scrobite şi cu pantofi de lac al căror luciu îţi putea afecta vederea, dacă-i priveai mai mult de cinci secunde. Eu, cu pantalonii mei de culoarea muştarului, bufanţi şi călcaţi cu dungă, cu pantofii sport, negri, cumpăraţi din bâlciul de la Pârşcoveni, cu cămaşa cu dungi late, al cărei guler îl lăsasem intenţionat să fie văzut sub bluza verde de trening, cu traista pe umăr şi cu cărarea dreaptă ce-mi împărţea simetric părul blondin al ţestei, păream pur şi simplu dintr-un alt film.

Realizând imediat faptul că arăt ca o sorcovă într-o vitrină cu porţelanuri, m-am furişat, ocolind mulţimea, către internat, pentru a-mi primi cheia de la chilia în care urma să fiu găzduit. Aici, alt şoc, chilia care mă aştepta era de fapt sinistra cameră 14, vizavi de baie, cu uşa spartă, cu patru rame de metal care păreau că ar fi paturi, cu alte patru dulapuri în care am mai găsit doar două poliţe-rafturi şi cu o spărtură de toată frumuseţea într-una din ferestre. Era ghinionul ultimului venit, iar dacă, prin absurd, mai găseai vreun corp de mobilier util celulei (aşa numeam noi, seminariştii, camerele de cămin), riscai ca acesta să fie revendicat de domnii elevi mai mari.

Zăpăcit, în mijlocul unui haos de nedescris, departe de lumea rurală liniştită, cea în care crescusem, şi cu mult mai departe de visurile din accelerat, încercam să îmi dau cu seama ce se mai poate face sau reface. Am învelit cele două rafturi în hârtia creponată cu care venisem de acasă, mi-am aşezat legătura de haine şi produsele igienice pe acestea, apoi am plecat să găsesc magazia de unde mi-am luat o lenjerie  cel puţin dubioasă de pat. Între timp, în celulă venise şi Valerică, cel care - datorită aptitudinilor sale inegalabile de şuţ - îşi câştigase renumele de Valerică Trei Mânuţe sau Valerică Mână de Aur. În timp ce fredona şuierând din imnul seminaristului - „În lume, nu da Doamne nimănui, viaţa teologului / În viaţă, mamă, câţi copii mai ai, la seminar să nu-i dai…” -, Valerică avea de grijă să-mi dezvăluie şi regula care guverna aşezământul seminarial: eşti mai mic, eşti vinovat… şi cu asta, basta!

Era deja seară, iar eu, întins pe pat, realizam că nu găsisem chiar noul mod de viaţă la care mă aşteptam. În timp ce momentele zilei (plecarea de acasă, „băh,vezi să nu fii prost!”, trenul, imaginea celulei, imnul seminaristului etc.) îmi vâjiiau capul, uşa camerei s-a deschis violent. Unul dintre temuţii fraţi Ţurţur, cel mare - înfiorător datorită brutalităţii şi unghiei uriaşe de la degetul cel mic al mâinii drepte, în egală măsură -, mi-a cerut să confirm dacă eu sunt Ostropel, apoi mi-a spus că ar fi auzit că am două poliţe care s-ar potrivi de minune în dulapul său. I-am confirmat faptul că sunt cel căutat, apoi m-am conformat, potrivit regulii guvernatoare pe care abia o învăţasem. După ce domnul elev Ţurţur, drăguţ fiind, mi-a permis să-mi păstrez hârtia creponată, m-am reaşezat în patul de cazarmă, încercând să-mi explic zâmbetul pervers de pe faţa lui Valerică Trei Mânuţe, zâmbet ce i-a scăpat în momentul în care rămăsesem fără rafturi la dulap.

Se înserase. Bucuria reîntâlnirii seminariştilor, însoţită de formulele de salut deloc ortodoxe care se auziseră în toată după-amiaza pe holurile căminului, îşi pierduse din entuziasm. Încercam să adorm gândindu-mă că viaţa din seminar nu era deloc cea pe care mi-o imaginasem. Însă, pe de altă parte, eram hotărât să nu mai ţin niciodată, în mână, stiloul făcut din disc de tractor, niciodată!… Nu-i nimic, îmi şopteam pe sub pătura de cazarmă, mă voi adapta!