O altfel de alegere de stareţă

Zilele acestea am primit vizita unui bun prieten şi a distinsei sale soţii, ucraineni din Maramureş. Şi pe unde să îi plimbi sau cu ce altceva să te lauzi onoraţilor musafiri, decât cu salba de mănăstiri din judeţ. Aşa că ieri spre amiaz am pornit-o cătinel către Horezu. Şi uite-aşa le-am împins o vizită maicilor de la Bistriţa - unde, la cheile torentului omonim, am văzut şi urmările prăpădului din ultimele zile -, apoi celor de la Arnota, celor de la Horezu şi desigur că nu le puteam omite şi pe măicuţele de la Dintr-un Lemn. Aici, în parcare la Dintr-un Lemn - unde nu mai ajunsesem de ceva ani - luat pe nepregătite, am făcut greşeala să privesc fără ochelari de soare spre turlele noii biserici ce se înalţă puţin mai jos de medievala biserică a mănăstirii.

- Măi să fie – i-am zis lui Ivan - ia bangheală că maicile şi-au tras coperiş de aur la noua biserică!

- N-are cum, că eu nu am mai auzit de aşa ceva! – s-a minunat Ivan.

- Mă, n-auzi, ascultă-mă ce-ţi spun, e după modelul Ghimbav-Făgăraş! Dar şi mai interesant e faptul că, cel mai probabil, tabla aurită e fabricată în Ucraina.

Însă neavând argumente suficiente să-l conving, am abordat-o pe prima maică ce mi-a ieşit în cale:

- Măicuţă, nu vă supăraţi, acoperişul bisericii pe care o construiţi e din aur!?

- Nu! E doar poleit cu aur! – mi-a retezat-o venerabila măicuţă şi a plecat în trombă, bolborosind.

- E, Ivane, acu’ ce părere-ţi faci? – am continuat să-mi necăjesc oaspetele.

- Apăi, mă, Victore, eu încă nu am mai văzut din astea!

Am vizitat apoi biserica de piatră care găzduieşte icoana făcătoare de minuni şi, tot minunându-ne de turlele de aur, am urcat la bisericuţa de lemn care-i şi dă numele mănăstirii. Acolo am găsit alte două maici mai tinerele şi auzindu-le cum chicotesc, mi s-a părut potrivit să le abordez şi pe dânsele:

- Doamne ajuta! Nu vă supăraţi, am şi eu o curiozitate, de fapt, am mai întrebat-o pe-o măicuţă mai în vârstă despre aceasta, dar s-a supărat pe mine.

- Doamne ajută, dar spuneţi, despre ce e vorba?

- Nu vi se pare că turlele de aur de pe noua biserică nu au nimic în comun cu complexul monastic de aici, ba dimpotrivă!

- Păi, nici nouă nu ne plac – mi-au răspuns maicile cu naturaleţe -, dar ce să facem, e alegerea maicii stareţe. Şi să ştiţi că nu sunt din aur, sunt doar din inox placat cu aur. O donaţie, bineînţeles, de la un creştin; dar nu ne-au ajuns pentru tot acoperişul, iar restul lucrării l-am făcut cu cupru, ştiţi, e mult mai ieftin!

Le-am mulţumit măicuţelor frumos pentru îngăduinţă şi ne-am îndreptat către stejarii seculari pentru a mai trage câteva ultime cadre. În timp ce fotografiam icoana prinsă în scoarţa unui copac, o soră de mănăstire cu ochi sticloşi s-a apropiat de noi pentru a ne întreba:

- Nu vreţi să vă spun câteva vorbe despre mănăstire? Doar dacă vreţi, că o fac aşa, gratis, că nu eu ar trebui… dar mie îmi place.

- Da cum să nu, soră, chiar ne gândeam că ar fi fost frumos să găsim un ghid pe aici – am provocat-o eu, observându-i lucirile din privire.

- Ştiţi, aceasta nu e biserica făcută dintr-un lemn, aceea a ars şi a trebuit să facem alta care nu e dintr-un lemn. Scria despre lucrul acesta şi în nişte pliante de la chioşc, dar Maica Stareţă ne-a pus să le retragem, aşa, ca să nu-i smintim pe turişti. Dar nu e minciună, ne-a zis Maica Stareţă că nu e minciună! La fel am făcut şi cu icoana făcătoare de minuni când a stat patru ani la restaurări prin Bucureşti. Atunci, Maica Stareţă a făcut o copie după icoană şi a îmbrăcat-o cu coperţile vechi de argint şi ne-a zis să o prezentăm ca fiind făcătoare de minuni. Şi au venit profesori de istorie şi oameni mari aici şi aşa le-am spus. Dar nu e păcat, că după patru ani icoana a venit înapoi, de ce să fie păcat, că aşa ne-a spus Maica Stareţă!

- Bine, bine – am profitat eu de pofta de vorbă a sorei -, dar cu acoperişul de aur de pe turle, ce e?

- Păi, dacă e frumos şi bun şi Maica Stareţă îşi permite…, de ce să nu!? Dar să ştiţi că e adus tocmai de la Moscova! Dacă Maica Stareţă aşa a vrut, şi nouă ne place!

Şi probabil că discuţia ar mai fi continuat, însă, văzându-le pe cele două măicuţe coborând spre noi, sora cea bine dispusă a băgat capul în pământ şi a uşchit-o de acolo. Noi am mai poposit preţ de câteva minute pentru a schimba câteva impresii în urma recentelor dezvăluiri, apoi ne-am retras către Râmnic, păstrând vie în memorie discrepanţa dintre turlele noi, cele aurite, şi cele mai vechi. Oricum, pe viitor, voi cugeta adânc dacă ar mai fi sau nu cazul să le recomand prietenilor o vizită la mănăstirea din Frânceşti. Iar pe mine, singurul lucru care m-ar convinge să mai trec pe-acolo, ar fi doar o eventuală reîntâlnire cu sora cea voioasă, altfel…