Şi totuşi, fiul cel mic rămâne cel risipitor

În această duminică, ritul bizantin ne oferă spre meditaţie Pilda fiului risipitor ca pericopă evanghelică (Luca XV, 11-32). Aşa cum deja aţi sesizat şi domniile voastre, îmi permit, uneori, să fac scurte comentarii asupra textelor duminicale şi să le postez aici. Revenind la generoasa temă propusă de cea de-a doua duminică a Triodului, nu voi insista asupra faptului că această parabolă se putea numi mai degrabă Pilda tatălui iubitor sau a tatălui îndurător, dar în schimb voi încerca să susţin, contrar uzanţei, că mântuirea, salvarea mult dorită, ne este mai aproape - ori măcar la fel de aproape - dacă urmăm pilda fratelui mai mare!

Mântuitorul era cu siguranţă un narator desăvârşit, genial, aşa cum poate încă mai găsim povestitori şi astăzi, bineînţeles, păstrând proporţiile. Un astfel de povestitor va avea grijă ca totdeauna să dezvăluie punctul culminant către sfârşitul expunerii sale. Iar dacă punctul culminant al parabolei despre care vorbim ar fi fost întoarcerea fiului risipitor, Isus ar fi oprit firul evenimentelor în momentul în care tatăl îşi îmbrăţişează feciorul reîntors acasă. Mântuitorul însă îşi continuă istorioara prezentându-ne succint, către sfârşitul acesteia, un alt personaj - pe fratele cel mare.

Hotărârea de a-i face acestuia o scurtă apologie este de fapt reacţia la nenumăratele predici pe care le-am ascultat sau chiar rostit în decursul anilor şi care pun în antiteză comportamentul celor doi fraţi. Aşadar, ar concluziona toate aceste predici, care dintre aceştia doi este personajul mai negativ? Cu siguranţă, fratele cel mare! - am fi tentaţi să afirmăm, minimalizând gestul său de ascultare şi trăgând pripit concluzia că atitudinea acestuia poate diminua iubirea pe care tatăl său i-o poartă. Însă, poate că aşa am dori noi să se întâmple deoarece, cel mai adesea, cu toţii ne considerăm fii risipitori. În acest fel, ne complacem în ideea că salvarea ne este mai aproape tot nouă, spre deosebire de cei care reuşesc totuşi să nu risipească avuţia tatălui. Apoi, deoarece aceştia sunt şi cei care ne atrag atenţia - în mod direct sau indirect - că am cheltuit aproape toată partea noastră de avere, îi mai ponegrim şi cu apelativul de fraţi mai mari.

Oricum, finalul parabolei rămâne neterminat sau chiar ezitant, am putea considera. De ce? Pentru că nu ştim dacă fiul cel mare a acceptat invitaţia la banchet, deoarece, dacă ar fi acceptat-o, am putea să-l scăpăm definitiv de eticheta de personaj mai negativ. Putem doar să bănuim că a rămas ascultător faţă de tatăl şi că a participat la sărbătoarea familiei. Însă nu ştim nici dacă fratele său cel mic a apreciat iertarea tatălui, cum nu ştim nici dacă acesta a mai făcut ulterior vreo trăsnaie. Folosindu-se aşadar de acest final incert, pare că Mântuitorul a lăsat la aprecierea fiecăruia din noi să decidem care dintre cei doi fraţi este (sau poate deveni) model vrednic de urmat... Singura certitudine pe care o putem avea, la sfârşitul Parabolei fiului risipitor, este următoarea: în acea casă este suficient loc încât să încăpem cu toţii şi iubirea Tatălui, pentru fiecare dintre fiii săi, este eternă!

Detaliu al unei statui de bronz care a fost realizată de Karen Schmidt 

şi care este inspirată de pictura „Întoarcerea fiului risipitor” a lui Rembrandt van Rijn.