Deschiderea şcolilor româneşti, consecință a Unirii cu Biserica Romei

Una dintre componentele majore ale istoriei noastre moderne care a stârnit atâtea pasiuni şi dispute este, fără îndoială, Unirea religioasă a românilor transilvăneni din anii 1697-1700. A vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU), înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, mai ales a celor transilvăneni, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturalizatoare a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Spun asta deoarece, de-a lungul timpului scurs de atunci, adevăratul sens istoric al acestui eveniment a fost afirmat sau infirmat cu o pasiune rară, chiar şi pentru o istoriografie în care violenţele de limbaj nu sunt cu totul necunoscute.

Blaj – 1754 este marele început al luminării şi al dezvoltării culturii româneşti. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională. "Flacăra aprinsă la Blaj", de care vorbea Mircea Eliade, a fost purtată mai apoi de Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde acesta a deschis prima şcoală românească; de Gheorghe Asachi la Socola-Iaşi; de Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Liviu Maiorescu) la Craiova; de Aron Pumnul la Cernăuţi; de sute, poate mii de dascăli prin toate şcolile transilvănene, dar şi prin cele din Principate.

Aşa cum era firesc însă, în astfel de situaţii, discuţia a deviat de la istorie către cu totul alte orizonturi, cei mai mulţi dintre combatanţii frontului istoriografic ocolind interesat sau uitând reala semnificaţie a naşterii BRU şi a şcolilor blăjene. Tot astfel, observăm în lucrările apărute după decembrie 1989 anumite analize istoriografice care, probabil motivate de absenţa lucrărilor de specialitate din perioada regimului comunist totalitar, ilustrează vechea perspectivă unilaterală asupra istoriei eclesiastice.

Deschiderea şcolilor româneşti blăjene la 11 octombrie 1754 este opera episcopului unit Petru Pavel Aron. Acest eveniment reprezintă încununarea eforturilor predecesorului său Inochentie Micu Klein, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XVIII-lea, care a luptat pe parcursul întregii sale vieţi pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor românilor transilvăneni. De acum, mii de absolvenţi ai cursurilor acestei şcoli se vor răspândi în tot spaţiul românesc pentru a răspândi spiritul acestui loc, unde s-au pregătit şi s-au afirmat marile nume ale Şcolii Ardelene. De la corifeii: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior și Ion Budai Deleanu; până la pașoptiștii: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu; până la memorandiştii: Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Raţiu și Iuliu Maniu; și până la fericiții episcopii martiri: Vasile Aftenie, Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu.

Orientarea religioasă către Roma a românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a confundat cu dorinţa de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin unirea cu Biserica Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii, s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr, dar nu numai pentru clerul Bisericii, ci şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit un bun al tuturor românilor cărora această Unire le-a introdus în conştiinţă luminile umanismului şi ale renaşterii europene.

Aşadar, Bisericii Unite, greco-catolice, i se atribuie - pe bună dreptate - un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene, începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte.

În încheiere, elogiem înfiinţarea unui sistem de învăţământ care a dat roade, care a format generaţii întregi de elevi, de dascăli, însă, elogiem şi acel spirit al Blajului care nu e legat numai de confesiune, ci este un spirit care exprimă acţiunea, care exprimă românitatea în genere.

Grupul statuar „Şcoala Ardeleană” – opera sculptorului Romulus Ladea – 

a fost dezvelit la Cluj-Napoca în faţa intrării principale a UBB, în 1973.

Corifeii reprezentaţi sunt: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.