"Convertirea"

La insistenţa multora dintre voi, preaiubiţi cititori, astăzi voi scrie despre o temă de la care mă tot eschivez de ceva vreme: convertirea mea la catolicism. Am evitat aceast subiect tocmai pentru că nici măcar eu nu-i pot descurca încă iţele. Cu presentimentul că va fi o scriere mai grea decât celelalte, voi încerca totuşi să vă lămuresc.

Sunt convins că pe cei care mă cunosc încă din vremile în care eram ortodox, de fapt, mai mult anticatolic decât ortodox, aflarea veştii c-am trădat credinţa străbună i-a uimit. E normal să fi fost aşa, devreme ce şi pe mine m-a uimit propria decizie! Să nu vă mire expresia folosită mai sus – mai mult anticatolic decât ortodox –, ea rezumă foarte bine instrucţia primită în seminarul ortodox din Vâlcea. Şi mă voi explica: eram foarte bine instruiţi să combatem punctele florentine şi celelate diferenţe ale doctrinei catolice (spre exemplu, aproape fiecare nouă lecţie la Dogmatică se încheia cu un capitol referitor la punctul de vedere diferit şi, deci, greşit al teologiei catolice), însă prea puţin instruiţi în a trăi cu adevărat ortodoxia. Am fost educat într-un sistem care avea monopol pe Dumnezeu şi care îndrăznea chiar să respingă mântuirea celor din afara lui.

Bineînţeles că, ani de zile, m-am complăcut în acest sistem în care era suficient doar să fi fost botezat în dreapta credinţă, fără ca să fi avut barem vreun merit. Seminarul ortodox se limita doar la a-ţi arăta cât eşti de special că faci parte din adevărata Biserică a lui Hristos şi, din nefericire, lăsa deoparte tot ce ţinea de formarea sau modelarea însuşirilor cu adevărat creştine. Mulţi dintre dvs. m-aţi întrebat: de ce nu am plecat din sistem mai devreme? Pentru că, fără să-mi dau seama, Sistemul mă formatase, devenisem parte din el! Închipuiţi-vă, spre exemplu, că îmi părea ceva absolut normal ca preoţii profesori să discute liber cu elevii despre cadouri, despre mită sau despre preţul parohiilor vacante. Acest tip de discuţii îmi părea, atunci, unul absolut decent! Cât despre alte exemple, nu îşi găsesc locul aici, chiar dacă am mai scăpat câte ceva prin Confesiuni.

Dar să revenim la tema propusă. Despre Biserica Catolică auzisem doar lucruri îngrozitoare: că nu folosesc drojdie în materia euharistică, că au introdus filioque în Crez, sau că Papa se crede infailibil, dar că, de fapt, el ar fi Anticristul însuşi etc. Colac peste pupăză, fostul meu preot paroh, unul dintre stâlpii educaţiei mele, renunţase la a mai fi preot ortodox în favoarea Bisericii Unite cu Roma! Biserică despre care ştiam doar opinia profesorului Păcurariu de la Sibiu… şi chiar o ştiam bine! Au urmat discuţii intrminabile şi nopţi lungi în care acompaniat de Johnny Walker cel roşu am încercat să-l aduc pe rătăcit înapoi la dreapta credinţă. Argumentele folosite erau dintre cele mai solide: de ce a tras Buccow cu tunul în călugării antiunionişti, de ce îl poreclesc Spirit pe Duhul Sfânt şi, mai ales, de ce nu are mitropolitul de la Blaj barbă!!!

Vedeţi, acesta era contextul în care, încă inexplicabil, într-o dimineaţă din ultima vacanţă de Paşti din seminar, m-am trezit cu un fix: că mă voi converti la catolicism! Dumnezeule, mi-am spus, dar cum să pot gândi aşa ceva!? Cum să fug de la sânul tău şi unde? Aveam nevoie urgentă să stau de vorbă cu un preot ortodox de încredere care să-mi tragă vreo două palme şi care să mă readucă la adevărata credinţă srămoşească. Tocmai bine, că doar unul – repet, de încredere – ştiam, pe Moş Popa. M-am dus la dânsul spăşit, ca la spovadă: „Ia uite, părinte, ce mi s-a întâmplat, îmi tot vâjie prin cap ideea să mă duc şi să mă fac catolic”. „Nu se poate!”, îmi zice părintele, „În sfârşit ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun! Du-te, ştii bine că nu ai de ce să regreţi ce laşi în spate!”. Şi e adevărat că îndemnul dânsului m-a trăsnit mai tare decât cele două palme pe care le aşteptam.

Eram uimit cum toate planetele se aliniaseră să părăsesc Sistemul. Aşadar, am luat Hotărârea cu trei luni înainte de bacalaureat. Pentru a nu-mi crea probleme, mi-am îngropat adânc decizia, ţinându-o ascunsă chiar şi de cei mai buni camarazi care mi-au reproşat, mai târziu, faptul că nu am avut încredere în ei. Încă o dată, le cer scuze! Foarte rapid au urmat examenul de atestat preoţesc, bacalaureatul şi înscrierea la Departamentul din Oradea al Facultăţii Greco-Catolice unde s-a scris o cu totul altă pagină a vieţii mele, cea în care am cunoscut cu adevărat Biserica. Însă, acesta este un alt capitol pe care, probabil, îl voi deschide în viitor.