Povestea Cărţii

Povestea Cărţii cu majusculă este una dintre acele poveşti neştiute sau, mai degrabă, nespuse încă. Este tipul de poveste după care tânjim cu toţii, intuind că aflarea ei ne va aduce mult bine. Este acea poveste care, dacă vom dori să o aflăm, ne va depăşi aşteptările; mie, cel puţin, mi le-a depăşit. Nu cu mult timp în urmă, eu am simţit această poveste într-un fel inexplicabil. Şi ceea ce m-a surprins la povestea Cărţii este tocmai faptul că mi-a fost destăinuită abia după ce am anticipat-o. Preabuni cititori de jurnale on-line, iată povestea!

A fost o dată, pe la 1900, o carte ce abia ieşea de sub tipar. Era scrisă cu litere străbune şi scrisul ei era încadrat între cele mai frumoase chenare ornamentate cu motive florale care se văzuseră până atunci, pentru că ea era însăşi Cartea. Ea era cea mai preţioasă dintre cărţi pentru că între încuietorile coperţilor ei se adăposteau chiar tainele lui Dumnezeu. Tainele Dumnezeului redate în limbaj uman! De aceea oamenii de atunci au numit-o: „Sânta şi Dumnedieesca Evangelie a Domnului şi Dumnedieului nostru Isusu Christosu”. După cum deja aţi văzut, noi o să-i spunem mai simplu: Cartea, cea scrisă cu majusculă.

Imediat după ce a fost legată temeinic între coperţile alese, Cartea şi-a găsit sălaş într-o biserică de piatră din inima Transilvaniei. Dar nu oriunde în biserică, ci în locul cel mai de seamă: pe Sfânta Masă din Altar, acolo unde moaştele din Antimis îi erau culcuş călduţ precum paiele din ieslea Betleemului. Misiunea cărţii era ca zi de zi, duminică de duminică, praznic de praznic şi an de an să le descopere oamenilor din tainele dumnezeieşti ce fuseseră scrise în paginile ei. Toţi cei care, cu frică de Dumnezeu, se atingeau de Carte pentru a proclama Cuvântul Domnului, de la amvon, îi fuseseră slujitori vrednici. Pe-atunci aceştia – preoţii - ştiau prea bine că ei îi slujesc Cărţii Sfinte şi că niciodată Cartea nu le putea sluji lor.

Însă, după o jumătate de secol presărat cu momente de glorie - precum acelea în care a fost purtată în mâini şi cinstită de înşişi episcopii Vasile şi Iuliu Hossu -, Cartea nu mai putea fi ocrotită de pereţii bisericii care-i fuseseră pavăză atâţia şi atâţia ani. Norii negrii veniţi din Est şi mânaţi de o armată roşie acoperiseră întreaga Ţară. Inşi nerecunoscători au uitat şi au înlocuit repede tainele Cărţii cu o doctrină nouă care-l detrona pe Dumnezeu din inima omului. Destoinicul preot ce atunci slujea Cărţii şi preoteasa sa ştiau că Domnul nu-i va biciui pe acei păgâni. Învăţaseră din Carte că Dumnezeu i-a lăsat omului toată libertatea, chiar şi pe aceea de a se răzvrăti.

Au înşfăcat Cartea şi sfintele odoare din biserică şi strângându-le în braţe au mers să le caute adăpost. Singurul loc în care fiii Întunericului - cei ce-au prins în ghearele lor Biserica şi Ţara - nu le-ar fi căutat era tocmai întunericul de sub duşumelele casei străbune. Acolo, la loc ferit de pângărirea bolşevicilor, a stat pentru o vreme şi Cartea. Iar cei ai casei, de fiecare dată când treceau pe lângă ascunzişul de sub podea îşi însemnau fruntea, pieptul şi umerii cu dreapta, dovadă că rămăseseră demni slujitori ai Cărţii chiar şi-n acele vremuri de restrişte. Când viforul prigoanei s-a mai domolit, părintele a scos din ascunziş odoarele şi le-a aşezat într-o ladă, loc mai potrivit pentru păstrare, precum şi Moise pusese Tablele Legii în Chivot, odinioară. De acolo, mai cu seamă în marile sărbători, tot părintele – destoinicul străjer - era cel care scotea Cartea pentru a-i mai afla din taine. Iar atunci când, albit de vremi, a trebuit să meargă în faţa Împăratului pentru a-şi prezenta iconomia înţeleaptă, misiunea de gardian al Cărţii i-a revenit vrednicei sale preotese.

Când norii negrii de deasupra ţărilor din răsăritul continentului bătrân s-au mai risipit, Cartea a fost înmânată de doamna preoteasă nepotului, ajuns şi el tot preot şi slujitor al Sfintei Cărţi. Acesta însă primise misiunea de a le dezvălui din tainele Cărţii, fiilor Ţării care erau rătăciţi peste mări şi ţări, tocmai în îndepărtata Britanie. Iar Cartea, după decenii de aşteptare, s-a lăsat purtată în zări, departe parcă de negura norilor din Est, şi aşezată iarăşi peste antimis, într-o altă biserică de piatră. Azi, Cartea îşi continuă povestea şi se deschide pentru toţi cei care l-au întronat pe Dumnezeu în propriile inimi şi care nu îndrăznesc să-l mai detroneze, deşi sunt plecaţi departe de ţărâna sfântă şi străbună. Acum, ea, Cartea, este cea care ţine locul gliei din care aceştia au plecat. Eu am văzut-o într-o fotografie şi iată, pot să v-o arăt şi vouă! Este cea de jos: Cartea care a fost tipărită la „Blasiu, 1900, de la Sânta Unire 200”. Şi aceasta este povestea ei, poveste adevărată care mie, aşa cum am mai spus, mi-a depăşit toate aşteptările!