Iubiţi-vă duşmanii!

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac... Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca VI, 31-36)

Câţi dintre noi nu rămân cu gura căscată citind textul evanghelic de mai sus? Câţi nu se zăpăcesc de-a dreptul puşi în faţa cuvintelor spuse răspicat în predica lui Hristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri!”? Cum să-i iubim!? Indiferenţi faţă de ei şi de problemele pe care le au putem fi, dar să-i iubim? Nici chiar aşa! Şi de ce să o facem!? Ei sunt cei care ne calomniază şi ne fac rău ori de câte ori au ocazia; sau cei care ne-au luat din drepturile noastre de moştenitori; sau cei care ne-au părăsit după atâţia ani petrecuţi împreună; sau cei care nu gândesc asemenea nouă şi au alte viziuni politico-sociale etc. Pentru ce să-i iubim!?

Pentru Hristos! Pentru că asta ne cere El. Pentru că El ne-a oferit iertarea, chiar înainte ca noi să-i greşim. Pentru că El este primul care ne iartă şi, mai ales, primul care ne iubeşte, înainte ca noi măcar să-l fi cunoscut. Pentru că într-o lume în care conflictele şi războaiele mocnesc sau chiar sunt aprinse, singura cale de a reinstaura pacea devine iubirea duşmanilor. Tocmai la acest lucru ne cheamă evanghelia duminicii care vine: imitându-l pe Mântuitor, şi noi să fim primii care iubim şi primii care iertăm, atunci când ne aflăm în vreun conflict!

Şi totuşi, cum vom putea vreodată să întoarcem şi celălalt obraz, atunci când suntem pălmuiţi? Chiar şi Hristos, când a fost pălmuit de slujitorul arhiereului, a cerut socoteală: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan XVIII, 23). Cum să trecem peste astfel de ofense, mai ales atunci când ştim că iertarea adversarului nu înseamnă neapărat şi îndreptarea lui? Cum vom consimţi să-i dăm cămaşa de pe noi inamicului nostru de temut, însuşi celui care ne-a furat haina? Cum!?!

De data aceasta, pentru a putea răspunde, va trebui să ţinem seama de cine este vrăşmaşul nostru. În primul rând, dacă duşmanul nostru este cel pe care noi îl urâm, atunci nu-l vom putea ierta vreodată, dar nici nu suntem demni de a ne numi creştini. Dacă, în schimb, duşmanul este el cel care ne urăşte, atunci e o cu totul altă poveste. Este evident faptul că nu putem controla modul în care alte persoane ne privesc, însă putem controla modul în care le privim noi, modul în care ne comportăm noi cu acestea.

Experienţa ne-a învăţat că răzbunarea, ura sau justiţia umană nu pot fi remedii care să ne aducă pacea, niciodată! Şi pentru că tot este un subiect de actualitate, îi putem întreba pe foştii deţinuţi politici cum au reuşit să treacă peste suferinţele provocate de torţionarii temniţelor bolşevice. Răspunsul lor - al celor care au fost victimele schingiuirilor de neimaginat - nu va fi, nicidecum, răzbunarea sau pedeapsa, ci iertarea, iertarea şi iubirea. Căci adevăratul leac, singurul care ne poate transforma în „fiii Celui Preaînalt”, rămâne iubirea, chiar şi atunci când vine vorba de duşmani...

De fapt, cred că acesta este răspunsul celor care, contrar uzanţei, reuşesc încă să ne uimească iertându-şi duşmanii: iubirea şi milostivirea, pentru că şi Tatăl nostru este milostiv.