În timpul amânării… încă!

În fiecare seară ce precedă un nou termen de judecată, chiar şi după mai bine de cinci ani, acelaşi lucru: un trac enervant îmi întârzie somnul până dincolo de miezul nopţii. Noaptea trecută a fost la fel. Contrar aşteptărilor, în ziua judecăţii mă trezesc devreme, nerăbdător şi uşor… naiv. Oare, la fel de nerăbdător voi fi şi în Ziua Judecăţii (in the real Judgement Day)? Deşi sunt conştient că partea adversă îşi va atinge şi astăzi cu uşurinţă ţelul – acela de a obţine un alt termen, cât mai îndepărtat – încă mai sper la o decizie inopinată a completului de judecată. Aaa, că tot veni vorba de judecători, credeţi că e păcat grav dacă uneori mă rog să avem parte de un complet format din judecători atei? Cei creştini, creştini majoritari, mi-au demonstrat în anii trecuţi că nu se pot debarasa absolut deloc de partizanatul confesional. Dacă totuşi e păcat să îmi doresc judecători necredincioşi, sper ca acesta să fie doar un păcat venial.

Singur în maşină, în drum către Curtea de Apel din Piteşti, rememoram etapele procesului de retrocedare a bisericuţei greco-catolice din Brezoi. Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte, apoi, din nou, aceeaşi Curte de Apel. Iar până acum, nu ştiu ce a fost mai iritant: faptul că din hotărârea tribunalului vâlcean reieşea că orice locaţie sfinţită de BOR, devine bun imobil al acesteia (şi sincer, de la această hotărâre, nu am mai avut curajul să-l primesc pe preotul ortodox ca să-mi sfinţească apartamentul), sau faptul că Înalta Curte ne-a ţinut dosarul blocat timp de aproape doi ani, scuzându-se că noi nu constituim o prioritate pentru dânşii?

În Piteşti, aceleaşi străzi blocate de luni de zile şi aceeaşi problemă a locurilor de parcare. Ajung la uşa instituţiei. Blocată. Şi-au schimbat (pentru a câta oară?) locaţia. Îmi fac drum printre jurnaliştii care vânau un cadru cu Cioacă şi intru în sala de judecată la timp. La timp să văd satisfacţia întipărită pe faţa reprezentantului Arhiepiscopiei Râmnicului. Ştrengarul obţinuse, aşa cum era de aşteptat, o nouă amânare! Dănuţ, apărătorul nostru încearcă să-i convingă pe cei trei judecători că o nouă amânare este lipsită de temei. În zadar! Frustrarea-mi se mai micşorează o ţârică când reuşim să obţinem noul termen peste trei săptămâni, nu peste şase, aşa cum dorise iniţial completul. Ies din sală cu capul plecat, am lăsat cu mult timp în urmă aroganţa întemeiată pe veridicitatea documentelor depuse de noi la dosar. Şi totuşi, am învăţat ceva în tot acest timp petrecut prin sălile de judecată: accept din ce în ce mai voios să gust umilinţa. Oare cui să-i mulţumesc pentru aceasta?

Fiecare an scurs de la începutul acţiunii noastre îmi conturează din ce în ce mai bine ce înseamnă cu adevărat zicala: să mori cu dreptatea în mână. Şi aici nu mă refer la înţelesul propriu, la acela că o parte dintre cei care au muncit la ridicarea bisericuţei dispar treptat dintre noi, fără a mai apuca să participe la vreun hram, de Sfântul Gheorghe; ci la un alt înţes. La cel predat nouă de Fericitul Vladimir Ghika şi de ceilalţi mărturisitori şi martiri ai Bisericii, şi anume că este mai fericit să mori cu dreptatea în mână, decât să trăieşti cu nedreptatea! Iar timpul, acest premiu pe care credeţi că l-aţi câştigat astăzi, domnilor din partida adversă, mai are şi o calitate teologică - aceea de a fi… relativ!