Civilizaţie urbană

Nu am mai scris de ceva vreme. Nu ştiu din ce motive, poate e plictisul verii sau poate plictisul oraşului. Şi despre ce-ar mai trebui să scriu? Poate, despre verdele crud din Cheile Latoriţei care ne-au răcorit duminica şi care contrastează agasant cu cojile de seminţe scuipate pe asfaltul în clocot din oraş. Gata, ştiu despre ce să scriu! E dimineaţă, mă îndrept către biserică şi o iau razna. (Avea dreptate rectorul când mă caracteriza ca fiind coleric; mare drepate avea!) Coji de seminţe şi câini. Haite de câini sălbăticiţi de betoanele cartierelor. Nu mă întrebaţi ce-i de făcut cu haitele de cotârle din oraş, că ar însemna să-mi pun în cap toate organizaţiile de protecţie a animalelor. Merg pe faleză şi sub tălpi îmi trosnesc cojile dungate de floarea-soarelui sau cele de dovleac. Din 20 în 20 de metri, bancă, coş de gunoi şi iar bancă. În jurul acestora, covoare de coji împletite parcă peste noapte de oameni opăriţi de bloc. Pungi aruncate şi peturi de cola. Coşurile de gunoi, bineînţeles, stau goale.

Poate din cauza dogorii, poate din cauza irascibilităţii, încep să fierb în propriu-mi suc. Îmi ridic capul în zare spre turla ascuţită a bisericii şi mârâitul unei căţele cu zgardă roşie mă avertizează să măresc pasul. Are ţâţele pline cu lapte, deci are şi pui. Înseamnă că îşi apără teritoriul. Nu mai este al omului, a devenit al ei. Păşesc cu grijă pe lângă căţea şi îmi amintesc de felicitările prietenilor care se bucurau că mă mut lângă faleza Oltului. Spuneau că, de acum, am unde să alerg şi că dacă nu voi reuşi să mai slăbesc, barem să-mi ţin sub control greutatea actuală. Am încercat de două-trei ori joggingul pe faleză, însă, aşa rotofei cum sunt, am avut impresia că doar le-am aţâţat javrelor apetitul. Fiind o pradă uşoară, am renunţat la jogging şi chiar e mai bine. Acum am o scuză plauzibilă că nu pot alerga.

Îmi continui drumul către biserică. După câţiva paşi, trec pe lângă un pechinez de apartament ce se răhăţeşte în mijlocul potecii. O fi constipat, că prea îi ies ochii din orbite. Doamna îl încurajează: Aşa mami, fă căcuţ… Bravo mami, acum hai acăsică! Fierb atât de tare că îmi ies aburi pe urechi. Îmi continui drumul peste preşul de coji de seminţe, printre pungi, peturi şi nelipsiţii răhăţei. Îmi mai aduc aminte şi de păţania unor prieteni care locuiesc la parter şi care şi-au găsit ghivecele cu flori pline cu resturi de mâncare aruncate de vecinii de mai sus. Iubitori de animale care, decât să-şi mişte oasele până la tomberonul dintre blocuri, preferă să azvârle resturile pe fereastră. Recompensa şi-o primesc în faţa blocului când vreo potaie vagabondă dă din coadă şi se aciuiează la picioarele lor când îi recunoaşte. Ce bucurie de nedescris! Câtă inteligenţă animalică! Ce suflete vibrânde!… Cât de lesne şi… cât de convenabil!

Mai am puţin şi dau în clocot, însă, din fericire, nu mai e mult până să ajung la răcoarea bisericuţei. Aici, o scurtă discuţie cu un domn, pe băncuţa din faţa bisericii şi din jurul căreia abia fuseseră măturate nelipsitele coji dungate. Domnul îmi spune că un oraş mizerabil şi plin de haite este un oraş necivilizat. Confirm. Intru în biserică şi, aşa cum e firesc, îmi găsesc tihna… Dar, ce mi-o fi venit mai înainte!?