Vladimir Ghika şi Biserica Unită, vocaţii îngemănate

Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii mai, în Catedrala Notre Dame din Paris, au fost elogiaţi, dimpreună, martirii români ai Bisericii Catolice: episcopii greco-catolici ucişi în temniţele bolşevice şi Monseniorul Vladimir Ghika, cel care a împărtăşit şi el aceeaşi soartă şi care va fi beatificat în luna august, la Bucureşti. Acest eveniment nu a fost însă o premieră, el fiind anticipat de o serie de alte colocvii sau conferinţe naţionale şi internaţionale dedicate monseniorului şi episcopilor martiri uniţi. De fapt, aproape de fiecare dată când s-a vorbit de cauza episcopilor martiri greco-catolici, s-a vorbit şi de cea a Monseniorului Vladimir Ghika şi viceversa, deoarece, datorită destinelor îngemănate ale acestora, nici nu se putea altfel! Lăsând deoparte alte momente deosebite şi însemnate ale biografiei sale (precum: opera literară, opera caritabilă sau pe cea misionară), în cele ce urmează, voi face referire tocmai la această îngemănare a vieţii Monseniorului Ghika cu viaţa Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

Născut într-o familie ortodoxă, chiar în ziua de Crăciun, Monseniorul a devenit catolic mărturisind: „Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”! Iată o cugetare care, dacă mai e cazul, poate lămuri şi momentul unirii religioase de la 1700; o cugetare în care eu însumi, fost ortodox, mă regăsesc. Desigur că îmbrăţişarea catolicismului i-a adus lui Vladimir Ghika şi dezaprobarea din partea mai multor personalităţi ale epocii; însă, pentru cei care cunosc reacţiile virulente apărute după Unirea făcută de Atanasie Anghel cu Biserica Romei, condamnarea gestului făcut de Monsenior nu poate fi surprinzătoare. Ca unul care nu a trăit conform standardelor şi aşteptărilor epocii, alegerile Prinţului Vladimir Ghika au fost întotdeauna pătrunse de dorinţa de a îndeplini voia sfântă a lui Dumnezeu.

Datorită activităţii desfăşurate mai ales la biserica vicarială „Sfântul Vasile cel Mare” din Strada Polonă (la a cărei târnosire, în anul 1909, participase ca laic) şi aşa cum remarca şi istoricul Cristian Vasile, putem afirma şi noi că dacă Monseniorul de iure aparţinea Arhidiecezei de Paris, de facto era parte integrantă a Bisericii Române Unite. Un argument în plus care să întărească această părere este şi faptul că Vladimir Ghika a fost primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cum altfel îşi putea respecta mai bine angajamentul de „a fi un ortodox mai bun”, decât săvârşind Sfânta Liturghie şi celelalte taine şi în ritul oriental. Şi pentru a fi înţeles deplin, revin la îngemănarea, la asemănările dintre Biserica Română Unită şi Monseniorul Ghika. Profesiunea de credinţă făcută Sfântului Scaun, apostolatul rodnic făcut în slujba Bisericii, a culturii şi a umanităţii şi, desigur, martiriul suferit sub acelaşi sistem totalitarist şi ateu sunt argumentele care îmi întăresc convingerea că destinele acestor două entităţi sunt fără doar şi poate corespondente.

Numit de Papa Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”, graţie dificilelor călătorii misionare întreprinse la Sidney, Tokyo, Buenos Aires, Manila, Dublin, Copenhaga, Bruxelles sau Varşovia, în India şi chiar în China, călătorii deosebit de extenuante chiar şi în zilele noastre, Monse (aşa îl numeau tinerii greco-catolici din Bucureşti) îşi merita pe deplin renumele. Datorită împrejurărilor istorice (începutul celui de-al Doilea Război Mondial), Monseniorul Vladimir Ghika şi-a început cu adevărat activitatea sacerdotală în România, abia la 66 de ani; activitate care, după refuzul categoric al îmbarcării în trenul regal din 3 ianuarie 1948, va culmina cu jertfa supremă, cu decesul în infirmeria temniţei Jilava, în 16 mai 1954; aproximativ în aceeaşi perioadă în care îşi primeau cununa muceniciei la Sighet sau la Văcăreşti şi episcopii uniţi.

Din mărturiile membrilor ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), dar şi din documentele serviciilor de informaţii reiese şi strânsa legătură pe care Monseniorul Vladimir Ghika o avea cu tinerii ardeleni sau bucureşteni greco-catolici. Astfel, începând cu anul 1946, Monseniorul a ţinut şi a prezidat cu regularitate conferinţe la sediul ASTRU din Strada Polonă. Din notele SSI (Seviciile Speciale de Informaţii) se mai subînţelege şi intenţia Monseniorului Ghika de a merge la Cluj „pentru a iniţia studenţimea din acest centru universitar pentru crearea unei asociaţii similare” (Monseniorul Vladimir Ghika în atenţia serviciilor de informaţii, 1945-1948, Cristian Vasile). Însă, în toamna anului 1947, datorită măsurilor luate de Guvernul Petru Groza împotriva cercurilor maniste (în bună parte greco-catolice), Monseniorul a decis să-şi suspende conferinţele ţinute la sediul Vicariatului greco-catolic din Bucureşti. Totuşi, din aceleaşi note ale SSI rezultă că Nunţiatura încuraja continuarea acestor conferinţe misionare. Cu toate acestea, datorită suferinţei fizice, dar şi datorită terorii care se aşternuse peste ţară, Monse nu şi-a mai putut continua acţiunea pentru unirea tuturor românilor sub o singură credinţă; mai ales după ce Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică (modelul unităţii propuse de Monsenior în conferinţele sale) a fost şi ea desfiinţată.

Într-o perioadă în care autorităţile comuniste din România pregăteau desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice, era de aşteptat ca acest tip de activitate a Monseniorului să fie privită drept o înfruntare a regimului politic totalitarist abia instalat. Profund mâhnit, datorită suprimării Bisericii Unite, în toamna anului 1948, Prinţul Vladimir Ghika îi scria fratelui său Dimitrie: „Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie, în persecuţie decât oricând” şi „Cât despre Biserica Unită, persecuţia e în toi. Cei cinci episcopi sunt la închisoare, peste 1000 de preoţi la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, Părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; iar preoţi în civil celebrează liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici buni. (…) Cel puţin, în toată această persecuţie nu mai există măcar nici un pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu” (Fratelui meu din exil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Putem lesne descoperi în această ultimă frază, la ce se aştepta sau ce anticipa, ce prevestea cu seninătate Monseniorul în acele momente: suferinţa pentru Dumnezeu.

Dovadă incontestabilă a faptului că (foarte curând) Fericitul Vladimir Ghika a iubit Biserica Universală şi, în mod deosebit, Biserica românească, stă decizia sa definitivă de a rămâne în ţară atunci când putea să plece şi să evite astfel întemniţarea şi suferinţa. Cu toată libertatea primită de umanitate de la Creator, la cei 79 de ani ai săi, Prinţul Bisericii şi al românilor a ales să-şi apere crezul şi să îmbrăţişeze acelaşi tragic destin cu ceilalţi mărturisitori români ai credinţei din închisorile bolşevice (printre care s-au aflat şi foşti învăţăcei ai conferinţelor ţinute în Strada Polonă); şi, chiar mai mult, pe cât a mai avut putere, să le aducă acestora linişte şi speranţă în suflet.

Acum, când ne apropiem de cei 60 de ani de când a trecut la cele veşnice, Biserica, prin capul ei văzut, Sfântul Părinte Papa Francisc, îl beatifică pe Prinţul, Monseniorul şi Martirul Vladimir Ghika ca semn al speranţei că persecuţiile suferite pentru credinţă nu sunt inutile, ci dimpotrivă, rodesc postum în viaţa credincioşilor. Vom participa cu toţii la Sfânta Liturghie care va marca acest eveniment, la 31 august, purtând speranţa că nu peste mult timp de la beatificarea Monseniorului vom putea fi şi martorii ridicării la cinstirea altarelor a episcopilor uniţi morţi în faimă de martiri sub acelaşi regim de tip totalitarist.