Sfinţii Petru şi Pavel, unitatea varietăţii

Vă mai amintiţi istorioara cu tatăl care atunci când se afla pe patul morţii şi-a chemat fii şi i-a pus să rupă un mănunchi gros de nuiele? Niciunul nu a reuşit să le rupă pe toate deodată, însă, la sfatul bătrânului, după ce au desfăcut mănunchiul, le-au frânt una câte una. Concluzia? Unitatea fraţilor aduce şi trăinicie, rezistenţă. Dezacordul, orgoliile şi neînţelegerile nu aduc nimic bun Bisericii lui Hristos. Încă din antichitatea creştină acestea au slăbit unitatea Bisericii. Unii se declarau urmaşi ai lui Apollo, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui Petru, uitând prea uşor că, de fapt, împreună, cu toţii aparţineau singurului şi aceluiaşi Domn. Noi, ortodocşii, protestanţii sau catolicii contemporani, cărui domn îi aparţinem?

Vieţile şi chemările apostolilor Petru şi Pavel nu sunt identice. Petru a fost unul dintre primii ucenici chemaţi de Mântuitorul, cel căruia i s-a încredinţat o misiune mai deosebită faţă de a celorlalţi ucenici: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI). Pavel, în schimb, probabil că nu l-a întâlnit niciodată pe Isus faţă către faţă. Un persecutor convertit. Vizionarismul său era diferit de pragmatismul lui Petru. Unul este numit apostolul iudeilor, iar celălalt al neamurilor. Şi chiar dacă între aceşti doi stâlpi ai Bisericii au existat şi dezacorduri - privitoare la amestecarea la masă a creştinilor evrei cu cei din alte neamuri -, iconografia îi înfăţişează împreună, susţinând cu mâinile aceeaşi biserică.

Serbându-i în aceeaşi zi (29 iunie) pe Petru şi pe Pavel, Biserica ne invită să reflectăm la forţa unităţii în Hristos, la rezistenţa mănunchiului de nuiele. Astăzi, parcă mai mult decât în vremea bisericii primare, varietatea confesiunilor creştine reprezintă călcâiul lui Ahile din trupul Bisericii lui Hristos. Şi în tot acest timp, în care nu reuşim să recunoaştem autoritatea incontestabilă a unui singur lider spiritual, creştinii se aseamănă cu nuielele fragile desprinse din mănunchi. Misiunea aparte, aceea de a păstori turma şi de a consolida credinţa fraţilor, nu i-a fost încredinţată în mod fortuit lui Petru. Din acest motiv, Mântuitorul i s-a şi destăinuit individual: „Simone (…) m-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu piară. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Luca XXII).

Este adevărat şi faptul că precum are nevoie de primatul instituţional al apostolului Petru, Biserica are nevoie şi de energia, viziunea şi harurile Sfântului Pavel; iar unitatea Bisericii are drept model unitatea diversităţii acestor doi corifei care - aşa cum spuneam - nu au avut tot timpul o gândire uniformă. Însă, pentru a putea predica iubirea şi această unitate a varietăţii, liderii creştini, dar şi noi - cei care ne situăm pe aceeaşi poziţie ca şi aceştia, adică aceea de membre vii ale trupului Bisericii lui Hristos - va trebui să predicăm mai întâi iertarea şi împăcarea.