Provenind dintr-o familie care avea
sărbătoriţi de seamă pe 21 mai (tata – Constantin, mama şi bunica paternă -
Elene), era firesc să cercetez şi să cunosc cât mai multe date despre împăratul
Constantin şi despre mama sa Elena. Însă, cu cât mă documentam mai mult, cu
atât eram mai indignat (mai ales în perioada cursurilor de Istorie Antică a
Imperiului Roman sau de Istorie Bizantină). Una peste alta, mâine ar trebui
măcar să îngân câteva cuvinte despre sfinţii zilei; dar, încă nu ştiu ce să
spun, de aceea, scriind aceste rânduri, cuviincios, vă cer să-mi veniţi în
ajutor.
Aşadar, despre ce ar fi vorba? Păi,
întâmpin dificultăţi în a alege datele biografice cele mai potrivite pentru a-l
caracteriza cu toată obiectivitatea pe Împăratul Constantin (din fericire,
Sfânta sa mamă, Elena, nu-mi creează astfel de inconveniente). Pe de o parte,
aş putea aminti de viziunea împăratului din 312, atunci când, în ajunul unei
lupte, Constantin a văzut pe cer o cruce şi inscripţia hoc signo victor eris (ori in
hoc signo vinces); sau despre renumitul Edict
de la Milano ,
din 313 (de fapt, era vorba despre o scrisoare prin care Liciniu, cumnatul şi colegul imperial al lui Constantin, le cerea guvernatorilor să înceteze
orice persecuţie a creştinilor şi să le returneze proprietăţile); sau despre
convocarea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), cel care a condamnat erezia
ariană; sau despre bisericile ridicate de marele împărat la Roma şi în Orient; sau chiar
despre botezul primit pe patul morţii şi, deci, iertarea păcatului strămoşesc,
dar şi a tuturor celorlalte păcate (practică neîncurajată de Biserică, dar
întâlnită frecvent în secolele al IV-lea şi al V-lea), argument ferm în
favoarea canonizării sale etc., etc.
Însă, pe de altă parte, pentru a fi
obiectiv, ar trebui să amintesc şi de o altă latură a vieţii lui Constantin cel
Mare. Cum care latură!? Cea… mai puţin ortodoxă! Cea datorită căreia
o seamă de istorici (fie ei antici, fie moderni), dar şi Biserica
Romano-Catolică, par îndreptăţiţi să tăgăduiască sfinţenia împăratului, dar, mai ales, titlul de isapostolos (egal sau întocmai cu apostolii). Fără dorinţa de
a ofensa vreun Costică sau vreo Constanţă, suntem datori să amintim faptul că
marele împărat a murit (ehe, ce castane o să scot din foc cu propriile-mi
mânuţe după această afirmaţie!!) cu mâinile pătate de sânge. Când fac această
afirmaţie, nu iau în calcul miile de oameni ucişi în războaiele de cucerire ale neînfrântului
împărat (cică, prin ororile războiului, ar fi adus binecuvântarea păcii!), ci
moartea unor persoane apropiate lui.
Astfel, Constantin este vinovat de moartea
celor doi colaboratori apropiaţi, ambii numiţi Liciniu (tată şi fiu şi, în acelaşi timp,
cumnat şi nepot ai împăratului însuşi) din primăvara lui 325 (anul convocării
conciliului nicean); dar mai ales de uciderea lui Crispos (fiul lui Constantin
şi al iubitei sale Minervina) şi, la scurt timp, chiar a soţiei sale Fausta,
mama celorlalţi cinci copii ai împăratului (Constantin, Constanţiu, Constant,
Constantina şi Helena), în anul 326! Mai mult decât atât, biografi remarcabili
ai lui Constantin cel Mare afirmau că acesta a rămas toată viaţa străin de
marile valori ale credinţei creştine (spre exemplu, aranjamentele îndrăzneţe,
dacă nu chiar blasfematorii, făcute pentru propria înmormântare). La toate
acestea aş mai adăuga şi propriul crez, anume acela că împăratul Constantin cel
Mare este cel care, plin implicarea sa activă (dar şi binevoitoare, este
adevărat) în problemele Bisericii, a lipsit-o pe aceasta, din acel moment, de
independenţă, subordonându-o puterii guvernamentale (aşadar, stimabili
cititori, nimic nou sub soare!).
În încheiere, revin la solicitarea făcută
în debutul acestei postări: despre ce credeţi că ar trebui să le vorbesc mâine,
în predică, credincioşilor (câţiva dintre ei fiind, probabil, Constantini)? Să
urmez dulcele stil clasic: despre… sfinţi
numai de bine şi să prezint doar faptele sfinţitoare ale lui Constantin; să fiu obiectiv şi să prezint
ambele aspecte ale vieţii sale (precum am făcut aici), cu riscul de a-i indigna
pe oameni; sau să tac mâlc şi, mai mult, chiar să şterg această postare?… Acum
să vă văd (în fine, să vă citesc) punctul de vedere!
putem porni de la preceptul conform caruia "orice sfant are un trecut iar orice pacatos are un viitor" dublat de viata virtuoasa si meritele Sf. Elena (caci mult poate face rugaciunea mamei spre indreptarea/iertarea fiului) i-am putea creiona pe Sf. Imp C-tin si mama sa Elena.
RăspundețiȘtergereDe acord, Flavius, insa cum am putea vorbi in biserici despre Constantin cel Mare ca despre un model de viata, fiind nepartinitori, totodata? Chiar si in agenda liturgica de la Blaj, din 2013, se evita titulatura de sfant lui Constantin, sarbatoarea este denumita acolo: "Sfanta imparateasa Elena si fiul ei, imparatul Constantin". Ce-o mai insemna si asta!?
RăspundețiȘtergereVa las tot pe dvs. Daca ar fi, as cauta pe google şi aş fi un alt Ponta.
RăspundețiȘtergereDa, ar fi excelent ca Google sa ne poate da si astfel de raspunsuri! :)
ȘtergerePărinte,
RăspundețiȘtergereCu scuzele de rigoare pentru întârziere, dar se va putea folosi pentru la anul:
Dar dacă ne-am rezuma la Păstorul cel Bun care caută binele turmei, şi pe care turma Îl recunoaşte în detrimentul falşilor păstori, a furilor, a lui becali, a tâlharilor, care caută doar la punga "oilor"?
Ioan 10, 1-9
ȘtergereMultumesc, asa voi si face... la anu'!
ȘtergereVictor.. nu trebuie prezentat doar ca model de viata si sfintenie. E deja cliseu sa vorbim despre sfinti doar ca modele de viata. Psihologia unui personaj nu se sfirseste doar la un discurs de acel tip. Sint ferm convins ca e ceva bun de spus.. daca schimbi optica discursului.. daca schimbi optica din care interpretam lucrurile. Deci se poate. Crestinismul a insemnat ceva pentru Constantin. Nu stim noi cit de mult, pina in sfirsit, ca nu ne-a spus nimeni. La noi au ajuns zvonuri. Acum.. inteleg de ce spune papa Francisc sa lasam birfele.
RăspundețiȘtergereParinte,
RăspundețiȘtergereprimul gand care mi-a venit de cand citesc este ca majoritatea Sfintilor au avut si o parte a vietii lor mai intunecoasa (Ciprian...) dar cel mai frumos lucru este Cairea si intorcerea pe calea cea drapta..ca sa nu ajung la gandul caci zilele trecute am vazut un comentariu undeva despre Biblie..si spunea asa;cum sa cred in Biblie unde toti acei Sfinti mari sa bateau intre ei,sincer nu mi-a cazut bine dar nu putem judeca noi pe nimeni.
Pace si mult bine tuturor!
Va multumim pentru comentarii! Apoi, inteleg ca ramane asa cum deja s-a stabilit: despre sfinti... numai de bine!
RăspundețiȘtergereUnii sunt sfintii pe care oamenii ii fac aici pe pamant si altii sunt, cu adevarat, sfintii lui Dumnezeu (care traiesc langa noi, zi de zi, insa nu prea ii vedem)!!! Mai ramane de stabilit doar procentul de coincidenta!
RăspundețiȘtergere