Constantin cel Mare, însă, şi Sfânt?

Provenind dintr-o familie care avea sărbătoriţi de seamă pe 21 mai (tata – Constantin, mama şi bunica paternă - Elene), era firesc să cercetez şi să cunosc cât mai multe date despre împăratul Constantin şi despre mama sa Elena. Însă, cu cât mă documentam mai mult, cu atât eram mai indignat (mai ales în perioada cursurilor de Istorie Antică a Imperiului Roman sau de Istorie Bizantină). Una peste alta, mâine ar trebui măcar să îngân câteva cuvinte despre sfinţii zilei; dar, încă nu ştiu ce să spun, de aceea, scriind aceste rânduri, cuviincios, vă cer să-mi veniţi în ajutor.

Aşadar, despre ce ar fi vorba? Păi, întâmpin dificultăţi în a alege datele biografice cele mai potrivite pentru a-l caracteriza cu toată obiectivitatea pe Împăratul Constantin (din fericire, Sfânta sa mamă, Elena, nu-mi creează astfel de inconveniente). Pe de o parte, aş putea aminti de viziunea împăratului din 312, atunci când, în ajunul unei lupte, Constantin a văzut pe cer o cruce şi inscripţia hoc signo victor eris (ori in hoc signo vinces); sau despre renumitul Edict de la Milano, din 313 (de fapt, era vorba despre o scrisoare prin care Liciniu, cumnatul şi colegul imperial al lui Constantin, le cerea guvernatorilor să înceteze orice persecuţie a creştinilor şi să le returneze proprietăţile); sau despre convocarea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), cel care a condamnat erezia ariană; sau despre bisericile ridicate de marele împărat la Roma şi în Orient; sau chiar despre botezul primit pe patul morţii şi, deci, iertarea păcatului strămoşesc, dar şi a tuturor celorlalte păcate (practică neîncurajată de Biserică, dar întâlnită frecvent în secolele al IV-lea şi al V-lea), argument ferm în favoarea canonizării sale etc., etc.

Însă, pe de altă parte, pentru a fi obiectiv, ar trebui să amintesc şi de o altă latură a vieţii lui Constantin cel Mare. Cum care latură!?  Cea… mai puţin ortodoxă! Cea datorită căreia o seamă de istorici (fie ei antici, fie moderni), dar şi Biserica Romano-Catolică, par îndreptăţiţi să tăgăduiască sfinţenia împăratului, dar, mai ales, titlul de isapostolos (egal sau întocmai cu apostolii). Fără dorinţa de a ofensa vreun Costică sau vreo Constanţă, suntem datori să amintim faptul că marele împărat a murit (ehe, ce castane o să scot din foc cu propriile-mi mânuţe după această afirmaţie!!) cu mâinile pătate de sânge. Când fac această afirmaţie, nu iau în calcul miile de oameni ucişi în războaiele de cucerire ale neînfrântului împărat (cică, prin ororile războiului, ar fi adus binecuvântarea păcii!), ci moartea unor persoane apropiate lui.

Astfel, Constantin este vinovat de moartea celor doi colaboratori apropiaţi, ambii numiţi Liciniu (tată şi fiu şi, în acelaşi timp, cumnat şi nepot ai împăratului însuşi) din primăvara lui 325 (anul convocării conciliului nicean); dar mai ales de uciderea lui Crispos (fiul lui Constantin şi al iubitei sale Minervina) şi, la scurt timp, chiar a soţiei sale Fausta, mama celorlalţi cinci copii ai împăratului (Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Helena), în anul 326! Mai mult decât atât, biografi remarcabili ai lui Constantin cel Mare afirmau că acesta a rămas toată viaţa străin de marile valori ale credinţei creştine (spre exemplu, aranjamentele îndrăzneţe, dacă nu chiar blasfematorii, făcute pentru propria înmormântare). La toate acestea aş mai adăuga şi propriul crez, anume acela că împăratul Constantin cel Mare este cel care, plin implicarea sa activă (dar şi binevoitoare, este adevărat) în problemele Bisericii, a lipsit-o pe aceasta, din acel moment, de independenţă, subordonându-o puterii guvernamentale (aşadar, stimabili cititori, nimic nou sub soare!).

În încheiere, revin la solicitarea făcută în debutul acestei postări: despre ce credeţi că ar trebui să le vorbesc mâine, în predică, credincioşilor (câţiva dintre ei fiind, probabil, Constantini)? Să urmez dulcele stil clasic: despre… sfinţi numai de bine şi să prezint doar faptele sfinţitoare ale lui Constantin; să fiu obiectiv şi să prezint ambele aspecte ale vieţii sale (precum am făcut aici), cu riscul de a-i indigna pe oameni; sau să tac mâlc şi, mai mult, chiar să şterg această postare?… Acum să vă văd (în fine, să vă citesc) punctul de vedere!