Unul dintre voi mă va vinde!... Eu, Doamne?

„Adevărat vă spun, unul dintre voi mă va vinde”… „Nu cumva eu sunt, Doamne!?” (Matei XXVI, 21-22). Nu cumva şi noi suntem la fel ca Iuda, trădătorul care la Cină a muşcat din trupul pe care mai apoi l-a vândut şi a băut sângele la a cărui curgere a contribuit? O, nu, sigur că nu, noi nu suntem trădători! Poate mai bine ne-ar plăcea să credem că suntem precum ceilalţi 11 ucenici. Da, da, mai bine să fim ca ceilalţi 11, decât ca Iuda! Însă, suntem siguri că aceasta este alegerea cea mai bună? Să fim precum cei care au dat bir cu fugiţii când, de fapt, Isus ar fi avut indispensabilă nevoie de susţinerea lor? Sau să fim ca Petru, spre exemplu, persoana cea mai de încredere a Mântuitorului, cel care s-a lepădat de trei ori de dânsul?…

Aşadar, noi pe cine imităm atunci când preferăm o partidă de shopping sau tolănirea în faţa ecranelor plate, în defavoarea unei participări la slujbele Săptămânii Patimilor? Probabil pe cei 11. Pe cine imităm atunci când, în loc să le facem cunoscută copiilor viaţa lui Isus, ne maimuţărim, luându-ne în serios rolul de urecheaţi drăgălaşi şi împovăraţi de pungi pline de cadouri, şi aşa trădăm semnificaţia reală a sărbătorilor? Probabil pe Iuda. Pe cine imităm atunci când evităm să le vorbim colegilor de serviciu despre relaţia noastră cu Isus şi ne lepădăm de el, căutând alte subiecte care să ne facă mai interesanţi? Probabil pe Petru.

Recent, am citit despre faptul că, la începutul anilor ’50, statul ateu cu caracter bolşevic, din România, mutase vacanţa de Crăciun cu o săptămână după sărbătoarea Naşterii Sfântului Prunc şi o rebotezase Vacanţă de Iarnă. Dar noi, cei care ne bucurăm de libertatea post-comunistă, noi cum tratăm marile praznice ale creştinismului?… Nu încercaţi să-mi răspundeţi, întrebarea era retorică. Adevărul adevărat este că nu facem nimic altceva decât să desăvârşim munca începută de regimul totalitarist al ultimei jumătăţi de secol al XX-lea, şi anume să golim aceste praznice de tot ceea ce au ele mai sfânt. Cum? Păi, am reuşit să-i oferim sărbătoarea Naşterii Domnului lui Moş Crăciun, mutând chiar şi steaua din Bethleem, tocmai în dalba Laponie; am reuşit să-i dăruim Paştele - care era numai şi numai al Domnului - unui mamifer drăgălaş cu urechi lungi şi cu coadă scurtă, probabil din cauză că preferăm pufoşenia acestui animăluţ, ororii patimilor unui Om şi Dumnezeu; şi, de fapt, am reuşit să transformăm mai toate marile sărbători creştine, hramurile bisericilor şi ale localităţilor, în matrapazlâcurile şi chermezele bâlciurilor cu iz de grătar şi muzică orientală.

Dar timpul încă nu este trecut cu totul. Noi, însă, cu cine să ne mai asemănăm?…

Fără moarte nu ar fi existat Înviere. Fără participarea la patimi, la moarte şi la înmormântare, nu putem fi vrednici de Lumina Învierii. Nu avem cum! Aşadar, mai bine ar fi să ne asemănăm cu femeia păcătoasă, cea care a prevăzut supliciul lui Isus şi care i-a uns inima Domnului prin spargerea vasului de alabastru. Să o imităm pe Veronica şi pe femeile miloase, cele care l-au urmat pe Răstignit pe calea crucii şi i-au arătat compasiunea ce i-o purtau! Să nu-l părăsim, să nu-l vindem şi noi, ci dimpotrivă, să participăm cu pietate la ceremoniile care retrăiesc ultimele momente din viaţa lui Isus! Numai în acest fel ne putem bucura şi noi de privilegiul acordat mironosiţelor: acela de a fi primii martori ai Învierii Sfinte a Mântuitorului.