Ofensiva legislativă îndreptată de statul comunist împotriva Bisericii Române Unite în 1948

Denunţarea Concordatului

În faţa prigoanei venite din partea statului, în vara lui 1948, episcopii români uniţi şi-au asumat rolul de reprezentanţi fideli ai Bisericii Catolice şi au iniţiat tipărirea de circulare şi broşuri, prin care răspundeau indirect frecventelor acuzaţii denigratoare. Toate aceste măsuri ale ierarhilor erau luate la o lună după ce la 17 iulie 1948, în şedinţa Consiliului de Miniştri, s-a adoptat decizia de denunţare a Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, concordat care fusese ratificat în iunie 1929. Hotărârea de denunţare a Concordatului va intra în vigoare la 19 iulie, atunci când Prezidiul Marii Adunări Naţionale (MAN) a emis decretul numărul 151 prin care Concordatul precum şi toate acordurile şi convenţiile intervenite ulterior în aplicarea lui erau denunţate. Ana Pauker, ministrul de Externe a motivat astfel decizia guvernului român care încălca orice uzanţe diplomatice: „Nu mai putem sta în această postură ridicolă de a ne considera legaţi de un tratat încheiat [...] cu o agentură a imperialiştilor americani. Această situaţie nepotrivită [...] trebuie să înceteze [...] prin ruperea acestui concordat” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist). La aceeaşi şedinţă, Petru Groza dezvăluia un alt motiv al denunţării Concordatului: „Procedând în acest mod, noi vom da şi Bisericii Ortodoxe posibilitatea ca să cheme îndărăt pe cei care au plecat acum 250 de ani din rândurile noastre” şi „din acest punct de vedere facem un mare pas înainte spre unificarea Bisericii noastre strămoşeşti”.

Concordatul a fost denunţat în mod unilateral şi fără nici un preaviz, măsură ce încălca dispoziţiile actului cuprinse la art. 23, dar şi regulile elementare ce trebuiau respectate în relaţiile dintre state. Oficialii comunişti au motivat adoptarea măsurii de denunţare unilaterală prin necesitatea de a respecta principiul egalităţii şi libertăţii tuturor cultelor religioase, formulă ce să regăsea în textul Constituţiei votate în aprilie 1948 de către MAN. Imediat după denunţarea Concordatului au avut loc manifestaţii ale BRU (de exemplu, la 1 august, în Lugoj a avut loc o procesiune în cadrul căreia s-a adus de la Scăiuş icoana Maicii Domnului) pe care autorităţile au căutat să le preîntâmpine. Iată cum descria PSS Vasile Aftenie starea de spirit a românilor la 31 iulie: „În toată ţara plugărimea aşteaptă şi cere războiul ca niciodată. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci vor să prindă armele şi să se răzbune pe comunişti şi prietenii lor. O vorbă sau un singur gest ar face, ar răscula toată populaţia rurală. Dar n-a sosit însă momentul care va curăţa ţara de «trădători»”.

În mod sigur denunţarea Concordatului este un moment de răscruce în istoria Bisericii Catolice deoarece, imediat, s-au înmulţit măsurile care sugerau o tot mai apropiată suprimare a BRU: organele Siguranţei (apoi ale Securităţii) şi ale SSI încep să întocmească tabele nominale cu canonicii şi preoţii greco-catolici din fiecare dieceză pe care încearcă să îi compromită, chiar şi enoriaşii vizitaţi de episcopi fiind chemaţi la interogatorii ale Siguranţei, motiv pentru care informatorii mişună din ce în ce mai mult în jurul episcopilor şi clericilor superiori.

Naţionalizarea şcolilor confesionale

Un domeniu important în care ateismul comunist şi-a făcut simţită prezenţa, în special începând din 1948, a fost şcoala şi un prim pas l-a reprezentat chiar prevederea de la art. 27 din Constituţia comunistă, care preciza că: „Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului” (Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă).

Una dintre loviturile puternice încasată de BRU din partea guvernului comunist va fi Decretul-lege nr. 175 din 3 august 1948 privind reforma învăţământului. Acest decret reafirma organizarea educaţiei pe baze democratice, populare şi realist-ştiinţifice, toate şcolile confesionale sau particulare devenind şcoli de stat. Ultima prevedere, conţinută la art. 35 al legii, lovea în principal Biserica Catolică de toate riturile care începea astfel să fie izgonită din viaţa socială. În actul normativ, inspirat de modelul educaţional sovietic, se stipulau şi pedepse cu închisoarea, până la zece ani, pentru toţi cei care nu ar pune în aplicare art. 35. Noua lege a învăţământului a fost completată cu decretul lege nr. 176 privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor Bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ. Legea enumera toate şcolile confesionale naţionalizate. Toate aceste măsuri au fost prevăzute de clerul catolic încă de la introducerea manualelor care exprimau viziunea marxistă sau prin promovarea unor profesori simpatizanţi şi supuşi ai regimului.

Numeroase frământări va produce şi o altă măsură luată de Ministerul Învăţământului în toamna anului 1948, anume aceea de a înlătura obiectele de cult din toate instituţiile şcolare. La nemulţumirile generate de această măsură se adăuga şi faptul că Religia fusese scoasă din rândul materiilor predate în şcoli. Iată cum condamna episcopul Alexandru Rusu aceste decizii: „Actuala conducere a scos crucea din toate şcolile unde copiii voştri nu vor mai învăţa rugăciuni; însă datoria voastră de părinţi care răspundeţi de odrasle este să aveţi grijă şi să-i trimiteţi acolo unde se vor face rugăciuni şi, dacă nici aşa nu se va putea, să-i învăţaţi acasă”.

Noua lege a cultelor

Nelimitându-se numai la denunţarea Concordatului sau la desfiinţarea şcolilor confesionale, la 4 august 1948, autorităţile au adoptat Decretul-lege nr. 177 privind regimul general al cultelor. Prin acest act normativ statul prelua în întregime conducerea problemelor religioase. Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, trebuiau să fie recunoscute prin decret al Prezidiului MAN, în urma recomandării ministrului cultelor. Art. 40 viza în mod special suprimarea sau cel puţin limitarea drastică a contactelor Bisericii Romano-Catolice cu Vaticanul. Articolul în cauză preciza următoarele: „Relaţiunile cultelor religioase cu străinătatea vor fi numai de natură religioasă. Nici un cult religios şi nici un reprezentant al vreunui cult nu va putea întreţine legături cu cultele religioase, instituţiuni sau persoane oficiale în afara teritoriului ţării, decât cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin Ministerul Afacerilor Externe”. Legea interzicea atât jurisdicţia Sfântului Scaun asupra credincioşilor români de orice rit, cât şi orice legătură cu Vaticanul. Câteva articole ale legii pregăteau desfiinţarea BRU deoarece reglementau modalităţile prin care se putea retrage recunoaşterea unui cult religios, precum şi procedura de trecere a unei comunităţi religioase la un alt cult (Monitorul Oficial, anul CXVI, partea I A, nr. 178, miercuri 4 august 1948).

Pentru a se ajunge la această desfiinţare însă trebuiau scoşi din funcţii episcopii români uniţi, iar în acest sens art. 22 prevedea că pentru funcţionarea unei dieceze se vor socoti aproximativ 750 de mii de credincioşi. Cum BRU avea cca. 1.500.000 de enoriaşi, acesteia i-ar fi rămas numai două eparhii. Aceste hotărâri fiind luate, înlăturarea episcopilor s-a făcut printr-un decret guvernamental: la 3 septembrie a fost depus episcopul Ioan Suciu, iar la 18 septembrie au fost puşi în retragere şi Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan. Cu speranţa că vor semna unirea cu BOR, au fost menţinuţi în funcţii numai episcopii Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie, episcopul vicar din Bucureşti. În istoriografia greco-catolică sunt amintite şi îndemnurile de a semna actul de desfiinţare a BRU pe care Petru Groza i le-ar fi făcut lui Vasile Aftenie în schimbul unei demnităţi în cadrul ierarhiei ortodoxe (pare-se că era vorba despre scaunul Mitropoliei Moldovei). În acest sens este citată o întâlnire la începutul lunii octombrie a vicarului de Bucureşti cu primul-ministru şi cu Teohari Georgescu. Atunci când cei doi i-ar fi precizat că BRU va fi interzisă din raţiuni de stat şi unită cu BOR, PSS Vasile Aftenie a spus că nu va fi părtaş la o astfel de vânzare, fiind în acelaşi timp convins că nici unul dintre episcopi nu va ceda (Gabriela Linul, „Să nu-i uităm pe martirii noştri” în Viaţa Creştină). Interesant este faptul că relaţiile existente între Petru Groza şi episcopul unit Vasile Aftenie erau dintre cele mai bune, doamna Maria Blaj, nepoată a prelatului din Bucureşti, numindu-le chiar de prietenie.

La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221, a luat fiinţă Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP) care avea în frunte cadre sovietice familiarizate cu metode represive aplicate de serviciile de securitate sovietice, inclusiv în Ucraina, pentru anihilarea cultului greco-catolic, precum Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenco), Alexandru Nicolschi sau Vladimir Mazuru (Mazurov). Rolul noii structuri represive era acela de „a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”. Începând cu luna octombrie clericii şi credincioşii care se considerau greco-catolici vor deveni de facto duşmani din interior ai regimului comunist. La puţin timp după crearea organelor de securitate a urmat depunerea celor patru episcopi greco-catolici, (pentru trei dintre aceştia: Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan invocându-se pretextul pensionării), precum şi pregătirea adunării de la Cluj-Napoca ce urma să adopte în mod «liber» hotărârea de «revenire» la ortodoxie (eveniment asupra căruia mă voi opri în proxima postare).