Adunarea de la Cluj-Napoca din 1 octombrie 1948 (mincinoasa «revenire» a uniţilor la ortodoxie sau evenimentul sărbătorit cu fast de BOR în timpul regimului comunist)

Unirea religioasă este – sau ar fi trebuit să fie – un act de voinţă exprimat liber în primul rând de ierarhii ambelor Biserici (Ortodoxă şi Română Unită, Greco-Catolică), pentru că altfel această unire devine un act forţat. Se justifică această afirmaţie prin faptul că ierarhii greco-catolici au respins în totalitate planul episcopilor ortodocşi. Datorită acestei situaţii s-a adoptat ideea unificării religioase peste voinţa arhiereilor uniţi, de jos în sus, prin implicarea clerului de rând şi a credincioşilor, în paralel cu izolarea, negarea şi apoi eliminarea ierarhilor şi a înaltului cler unit. În acest fel s-a putut ajunge la Consfătuirea celor 38 (36) de preoţi greco-catolici din 1 octombrie 1948 de la Cluj. Iniţial s-a încercat convingerea preoţilor şi a credincioşilor de a semna adeziuni pentru trecerea la BOR, însă fără rezultate. Mai apoi s-a trecut la intimidări cu substrat politic, la convingeri extraeconomice şi apoi la privarea de libertate, mai ales în cazul episcopilor.

Instituţiile implicate în acest plan au fost Ministerul Cultelor, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, organele politice şi administrative şi poliţia. Adunarea de la Cluj, despre care se va discuta în cele ce urmează, a fost anunţată pentru 1 octombrie 1948, însă preoţii greco-catolici au fost invitaţi mai devreme (27-29 septembrie) pentru a semna un formular al Ministerului Cultelor în care se recunoştea delegarea a doi preoţi care să reprezinte parohiile judeţului în cadrul acestei adunări. Aceşti doi preoţi erau aşadar investiţi cu puterea de a semna întoarcerea la ortodoxie pe care ei (semnatarii declaraţiei) o primesc cu anticipaţie. Este uşor de înţeles faptul că aceste zile au creat confruntări şi agitaţii profunde atât în societatea rurală cât şi în cea urbană. Deoarece majoritatea covârşitoare a preoţilor greco-catolici au respins această declaraţie, autorităţile au trecut imediat la ameninţări, şantaj şi chiar la arestări (Alexandru Raţiu, Biserica Furată. Martiriu în România comunistă). Conform părintelui Ioan M. Bota, Mitropolia Română Unită avea la acea dată cca. 2.000.000 de credincioşi cuprinşi în 1.900 de parohii şi aproximativ 1.000 de filii, 1.900 de biserici servite de 1.835 de preoţi, nouă ordine călugăreşti cu 28 de case şi 424 călugări şi călugăriţe.

La 30 septembrie, deci la trei zile după lansarea formularului-declaraţie, presa procomunistă anunţa semnarea adeziunii pentru Adunarea de la Cluj de către 430 de canonici, protopopi şi preoţi uniţi, aşadar mai puţin de un sfert din preoţii uniţi de la acea dată, deci o minoritate care nu ar fi putut lua hotărâri în numele majorităţii. Trebuie totuşi adăugat şi faptul că această cifră (430) este exagerată, deoarece au fost dovedite multe falsuri, mulţi preoţi nerecunoscându-şi semnăturile.

Organizarea acestei adunări s-a făcut în grabă, sub ameninţări şi în condiţiile în care circula zvonul că Adunarea de la Cluj va fi condusă de însuşi episcopul Iuliu Hossu (Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite). În final s-a reuşit aducerea a 38 de preoţi, cei mai mulţi sub presiunea ameninţărilor şi a intimidărilor. Mulţi dintre aceştia aveau probleme care îi făceau pasibili de pedepse ce puteau merge până la privarea de libertate. Aceste probleme se datorau faptului că unii dintre aceştia au făcut parte din rândurile legionarilor sau ale fostelor partide istorice, iar alţii erau vulnerabili pentru alte motive. Este probabil că nici unul dintre aceşti preoţi nu a venit din convingeri religioase ci, cel mult, din cauza unor neîmpliniri personale, acestora alăturându-se celelalte cauze amintite.

Adunarea de le Cluj s-a ţinut în sala de gimnastică a Liceului „George Bariţiu”, sub preşedinţia protopopului Traian Belaşcu, având ca secretar pe protopopul Aurel Brumboiu şi ca membrii verificatori pe protopopii Nicolae Geangalău şi Paul Medincia. Numărul delegaţilor ar fi trebuit să fie 38, ca şi în 1698, atunci când s-a realizat Unirea religioasă cu Roma (aşadar, trebuia ca acest act să fie o replică la ceea ce se întâmplase în urmă cu 250 de ani). La locul consfătuirii însă, doi dintre delegaţi – preotul Iuliu Man din Reghin şi Clemente Plăianu, din Eparhia de Cluj-Gherla – informaţi că nu este vorba de o întrunire cu episcopul Iuliu Hossu, nu au mai dorit să participe. Protopopul Traian Belaşcu este cel care a deschis lucrările consfătuirii printr-un discurs pregătit se pare de altcineva. Au urmat trei luări de cuvânt din partea preoţilor Sabin Truţia, Nicolae Geangalău şi Virgil Moldovanul, apoi au fost citite o Proclamaţie şi un Apel pentru ca, la încheierea adunării, preşedintele ei să propună delegaţilor plecarea spre Bucureşti pentru a prezenta Sfântului Sinod şi patriarhului Iustinian Marina Proclamaţia de revenire în sânul BOR (***Biserica Română Unită, două sute cincizeci de ani de istorie).

Totul s-a derulat într-un regim de urgenţă, cu incursiuni în istorie şi acuzaţii aduse Vaticanului care „împotriva principiilor evanghelice – declara Traian Belaşcu – s-a angajat în frontul imperialismului agresiv şi aţâţător la noi războaie”. Au fost repetate şi alte slogane ca: „Noi azi nu mai vrem să primim comenzi de la Roma” sau ruperea actului de la 1700 „este un act de înţelepciune pe care conştiinţa noastră îl impune”. În acelaşi timp s-au adus elogii modului în care s-a înfăptuit actul de la Cluj: „Unirea noastră de azi cu Biserica Ortodoxă Română autocefală – declara Nicolae Geangalău – este o realizare nu numai religioasă, ci şi profund democratică, căci se porneşte de jos în sus, de la popor şi pentru popor, aşa cum totul se înfăptuieşte în Republica Populară Română”. În aceeaşi grabă, escortaţi de poliţie, în seara aceleiaşi zile, delegaţii au plecat spre Bucureşti.

Duminică, 3 octombrie, la orele nouă dimineaţa, în sala mare a Sfântului Sinod a fost citită Proclamaţia de la Cluj. Membrii delegaţiei împreună cu patriarhul Iustinian, mitropolitul Nicolae Bălan şi alţi clerici ai BOR s-au îndreptat către biserica Sfântul Spiridon unde mitropolitul Bălan a oficiat un Te Deum. S-a citit din nou Proclamaţia de la Cluj, iar preotul Gheorghe Vintilescu, directorul Cancelariei Sfântului Sinod, a citit Actul Sinodal prin care uniţii erau primiţi în rândurile BOR. Patriarhia Ortodoxă Română va sancţiona astfel, prin Actul său Sinodal, Proclamaţia de Unire de la Cluj şi va dori să o întărească mai mult printr-o manifestare de masă anunţată de patriarh tot atunci, pentru 21 octombrie 1948, la Alba-Iulia, spre a se aniversa ziua „eliberării de vrăşmaşa captivitate a Romei”, manifestare care se va şi realiza.

Nici la Cluj, nici la Bucureşti şi nici la Alba-Iulia nu a putut fi ruptă cu adevărat unirea religioasă cu Roma. În toate aceste zile episcopatul BRU a protestat împotriva hotărârilor luate la Cluj şi a sancţionării lor din partea Patriarhiei Ortodoxe Române la Bucureşti şi Alba-Iulia. Episcopii uniţi au contestat prin atitudinea lor o stare de fapt creată prin abuzuri, stare care era considerată de puterea politică şi de ierarhia ortodoxă ca fiind una de normalitate. Astfel, când delegaţia celor 36 a ajuns la Bucureşti, o parte dintre ei au fost trimişi la episcopul vicar Vasile Aftenie ca să îl convingă pentru cauză. Ierarhul unit şi-a păstrat însă demnitatea, răspunzându-le: „Dragii mei fraţi, credinţa noastră nu este o cămaşă pe care s-o îmbraci noaptea şi dimineaţa s-o dai jos. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întreagă”, drept urmare, neacceptând compromisul, PSS Vasile Aftenie va alege (ca şi toţi ceilalţi prelaţi uniţi) calea muceniciei.