Maria – Mama Bisericii

Pentru a schiţa misiunea Mariei în misterul mântuirii, ar trebui să urmărim figura acesteia ascunsă în textele veterotestamentare, în umbre şi simboluri (spre exemplu: Geneză III, 15, Isaia VII,14, Mihea V, 2-3) şi abia apoi în cele neotestamentare, tot ascunsă, însă de data aceasta în umbra Fiului său. Aşadar, Sfânta Scriptură nu ne oferă un discurs particular referitor la Sfânta Fecioară Maria, vorbindu-ne despre ea numai în legătură cu Hristos. În cele 27 de cărţi ale Noului Testament găsim aproximativ 200 de fragmente referitoare la Mama lui Isus, lucru explicat prin faptul că în centrul mesajului apostolic se află persoana Cuvântului Întrupat, nu cea a mamei sale.

Cu toate acestea, după extazul iniţial al ucenicilor provocat de Învierea şi Înălţarea Învăţătorului lor, Biserica primară a reuşit – pornind de la Misterul Pascal – să recitească textele scripturistice şi să interpreteze cele viitoare cu referire mai ales la venirea Mântuitorului în glorie, în calitatea sa de Judecător. Deoarece episoadele mariane participă la evenimentul Hristos, în această recitire va fi inserată şi Maria, şi astfel, poporul creştin face din Sfânta Fecioară o proprietate a credinţei sale, numindu-o Mama Domnului.

În decursul veacurilor Maria a fost invocată şi cu alte titluri ca: Mamă a lui Dumnezeu, Mama credincioşilor, sau Mama noastră, titluri care accentuau relaţia personală cu fiecare din fiii săi. Mai apoi, dându-se o mai mare atenţie misterului Bisericii şi relaţiei pe care aceasta o are cu Mama lui Isus, Mariei i s-a atribuit constant titlul de Mama Bisericii. De fapt, această titulatură reflectă profunda convingere că Maria nu este doar Mama persoanei lui Hristos, ci şi Mama credincioşilor. Aceea care deja fusese recunoscută ca Mamă a mântuirii, a harului, a vieţii, a celor răscumpăraţi, a celor vii, a fost proclamată, pe bună dreptate, Mama Bisericii.

Aşa cum deja am spus, Maria este legată în mod indiscutabil de Misterul Întrupării Cuvântului. De aceea, fiind „scară cerească pe care a coborât Dumnezeu” la oameni, ea trebuie să fie şi „punte care trece la cer pe cei de pe pământ”, aşa cum însuşi Acatistul Maicii Domnului ne dezvăluie. Maria, este Mijlocitoarea prin care Tatăl ne-a oferit cel mai mare Dar al său; însă în acelaşi timp, ea este şi Mijlocitoare a harurilor de care avem nevoie pentru a ne câştiga mântuirea. Sfânta Fecioară îl coboară pe Dumnezeu la om, iar mai apoi îl înalţă pe om la Dumnezeu, trecând sufletele din moarte la viaţă. În acest mod, Biserica subliniază misiunea Mariei de Mijlocitoare care nu împiedică unirea directă a creştinilor cu Hristos, dimpotrivă, o înlesneşte.

Biserica devine şi ea Mamă după modelul Mariei, în măsura în care îl naşte pe Hristos în inimile credincioşilor săi. Cele două mame, Maria şi Biserica, sunt esenţiale în viaţa creştină. Maternitatea Bisericii se manifestă prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin iertarea păcatelor şi prin administrarea sacramentelor; în timp ce maternitatea Mariei este manifestată prin revărsarea harului divin peste fiecare dintre fiii Fiului său. Sfânta Fecioară se bucură în Biserică de un cult special pe care teologia îl defineşte prin termenul hiperdulie, termen ce exprimă superioritatea cultului marian faţă de simpla veneraţie sau devoţiune (dulie) prin care Biserica îi cinsteşte pe sfinţi. Hiperdulia adusă Mariei este exprimată de Biserică prin: cult liturgic (sărbători, texte liturgice, iconografie, cântece), pietate populară (devoţiuni, pelerinaje la sanctuarele mariane) şi prin reflecţie teologică.

Dacă în Occident, Biserica vorbeşte în mod special de maternitatea spirituală a Mariei, de Mamă a Bisericii sau a tuturor oamenilor, ritul oriental (bizantin) o cinsteşte pe Fecioara Maria ca Mamă a lui Dumnezeu, sau simplu – Maică. Cu toate acestea, devoţiunea faţă de Maria în liturgia bizantină se manifestă în profunde şi variate expresii cu bogat conţinut teologic. Din această cauză, teologii caracterizează prezenţa Sfintei Fecioare Maria în liturgia şi pietatea bizantină prin termenul omniprezenţă, Maica Domnului fiind venerată în celebrări pe tot parcursul anului liturgic.

Pe de altă parte, nenumăratele creaţii de artă, poeziile şi textele literare care i-au fost dedicate, dovedesc interesul deosebit pe care chiar şi lumea laică i-l oferă Mariei. Merită amintite măcar poemele eminesciene închinate Fecioarei: Revars asupra mea, dar mai ales cele două capodopere ale poeziei religioase româneşti, Rugăciune şi Răsai asupra mea, imnuri mariane care încununează lirica religioasă a lui Mihai Eminescu.