Vinul și burdufurile noi

Luca 5, 33-39

Începând cu versetul 27 din capitolul 5 al Evangheliei după Luca, vedem contextul – ospățul din casa lui Levi, vameșul – în care fariseii și cărturarii veniți din Galileea, din Iudeea și din Ierusalim (Luca 5, 17) îl întreabă pe Isus de ce ucenicii săi nu postesc, așa cum fac ucenicii lor și cei ai lui Ioan Botezătorul, verișorul său. Isus le răspunde mai întâi spunând: “Oare îi puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei? Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile”. Isus este Mirele, el este Mesia care s-a întrupat pentru a inaugura noul legământ dintre Dumnezeu și noi, oamenii. Așadar acest timp al întrupării este deocamdată unul de sărbătoare, de bucurie și nu unul de întristare. Dar va urma și un timp al postului pentru ucenicii săi, avertizează Isus, atunci când mirele va fi luat de la ei. E vorba desigur de momentul în care Mântuitorul va fi răstignit și ucis, după care va învia și se va înălța la Cer. În acel timp vor posti și ucenicii.

Apoi Isus rostește două parabole. Prima este cea despre petecul dintr-o haină nouă cu care nu se poate cârpi una veche. De ce? Din două motive: pentru că nimeni nu își cumpără o haină nouă, frumoasă, de firmă, pe care să o taie și să facă petice din ea; și apoi, la spălare, peticul nou ar intra la apă și ar face o gaură și mai mare în haina veche.

La fel, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi pentru că acestea s-ar sparge și vinul s-ar vărsa. De ce? Pentru că vinul nou încă fermentează, iar burdufurile vechi de piele sunt uscate și rigide, nu mai au elasticitatea celor noi, și nu ar face față presiunii gazelor eliberate de must sau de vin nou. Viticultorii timpului nostru nu mai au această problemă, desigur, pentru că pun vinul în recipiente de inox alimentar sau de fibră de sticlă. Dar oamenii antichității erau nevoiți să pună vinul nou în burdufuri noi.

Interpretând această pildă, îl vom recunoaște pe Isus ca fiind vinul cel nou, iar pe noi ca fiind burdufurile. Dacă suntem rigizi și încăpățânați – ca învățătorii de lege contemporani lui Isus –, dacă nu suntem deschiși și maleabili, dacă nu suntem capabili să-l primim pe Isus, vinul cel nou, atunci nu va merge nici în cazul nostru, așa cum nu a mers nici în cazul fariseilor și cărturarilor cărora Mântuitorul le transmitea că trebuie să devină burdufuri noi. Isus le spunea acestor critici ai săi că sunt precum burdufurile vechi, blocați în gândirea, în cultura și în tradițiile lor învechite. Asta le cerea Isus contemporanilor săi și asta ne cere și nouă, să renunțăm la certitudinele noastre atât de ferme și de învechite și să fim deschiși la învățătura sa nouă.

Isus vrea să ne schimbe, să ne modeleze, să ne facă să creștem, dar trebuie să fim flexibili, să ne adaptăm la învățătura sa nouă și să ne lăsăm umpluți de Spiritul său Sfânt care să crească în noi. Să-i cerem deci Mântuitorului virtutea de a crește acolo unde el dorește să creștem și să devenim acele burdufuri noi în care el să locuiască și să lucreze cu iubirea sa. Amin!

E bine (Kind Reminder)

E bine. Discuție la umbra bisericii, într-o pauză de la tuns iarba, cu o doamnă venită în vacanță, în țară.

- Ce vremuri grele trăim, părinte! Atât mă rog să fie bine și țara noastră, că niciodată nu am dus-o mai rău ca acum.

- Cum adică niciodată nu am dus-o mai rău!!?! Cedarea de teritorii din '40? Războaiele și foametea de după ele? Comunismul cu toate lipsurile și teroarea? Sărăcia din anii' 90?... Dimpotrivă, eu cred că acum o ducem cel mai bine. Și pentru asta ar cam trebui să spunem rugăciuni de mulțumire, să nu creadă Dumnezeu că suntem nerecunoscători.

- Aveți dreptate, părinte... Că am văzut că nici italienii nu se îmbracă cum ne îmbrăcăm noi. Ei mai umblă și cu pantofii rupți, dar la noi am văzut că toată lumea e bine îmbrăcată.

- Păi, și e rău în România sau e bine?

- E bine, părinte, e bine.

Când s-o-mpărțit norocu'

Când a creat Dumnezeu națiunile - că altă treabă nu mai avea -, a împărțit calitățile cât a putut el de echitabil.

Japonezilor le-a dat disciplina, nemții au primit buna organizare, italienii s-au ales cu expresivitatea și suplimentar cu pastele, francezii au devenit experți în oenologie și gastronomie, grecii au luat Thassosul, americanii au primit producția de armament, ungurii paprika și Panonia bonus, rușii n-au primit nimic pentru că ei își iau singuri ce vor, englezilor li s-a dat Premier League și tot așa.

Pentru că, între timp, strămoșii noștri se ocupau de civilizarea celorlalte popoare conlocuitoare de pe Terra, au ajuns ultimii la împărțeală, când nu mai rămasese nimic în tolba de calități a Bunuțului. Știindu-i credincioși din cale afară, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de ei și le-a dat convingerea că ei au primit toate calitățile.

#TheDucksComeFromTheTrucks

O, sica!

Azi e ultima zi a marelui bâlci anual din Osica de Sus. Ocazie cu care - după studii aprofundate în arhivele ascunse ale Vaticanului, bineînțeles - vă voi dezvălui adevărata etimologie a denumirii comunei natale. Așadar, pe scurt...

În 106, după căderea Sarmizegetusei, urmărit de cavaleriștii romani, ilustrul rege Decebal s-a refugiat în Câmpia Romanaților, motiv pentru care aceasta a devenit a dacopaților. Căutând pe malul stâng al Oltețului, prin nesfârșitele rânduri de porumb dacic din Bârza, tunelul secret care ducea la Mănăstirea Brâncoveni - pe atunci un vestit templu geto-dac -, regele dac a fost încolțit.

Pentru a nu cădea în mâinile coloniștilor romani, Decebal a ales să-și curme viața cu pumnalul său - faimoasa sică dacică -, fapt confirmat de una dintre scenele Columnei lui Traian. Însă - atenție, acum urmează marea dezvaluire! -, nu înainte de a exclama: "O, SICA, DE SUS mi-ai fost dată, de la Zamolxe, adevăratul înaintemergător al Domnului, ridică-mă la cer! G-yeah!".

************

Surse arhivistice: renumitele epopei vitejești și codexuri geto-daco-strămoșești dispărute înainte de a fi născocite, la fel ca alfabetul în care au fost bătute la proto-mașina de scris.

Ne merităm soarta

Mai devreme, într-o discuție cvasi-amicală, cineva mi-a reproșat că, dacă nu votez cu Simion, îmi merit soarta. I-am răspuns că eu sunt mulțumit cu soarta mea. Pentru că, pe lângă providența dumnezeiască, desigur, soarta mea a depins, în mare măsură, de alegerile mele.

După școala generală, la 14 ani, am fost plecat de acasă, la studiu, timp de 11 ani. Mi-a fost greu? Nu mă pot plânge, aceasta a fost alegerea mea. Imediat după studii, m-am angajat pe salariul minim pe economie. Și chiar dacă acesta era atunci doar 390 lei, tot eu sunt cel care am ales să rămân în țară. Aici simțeam că îmi pot aduce aportul.

Acum, după atâția ani de sacrificii asumate, cel mai mult mă bucur de timpul petrecut cu oameni frumoși. Împreună încercăm să sprijinim – educativ, mai ales, și caritabil, cât se poate – comunitatea în care trăim. Și simțim cu toții cum asta ne face soarta mai bună.

Așadar, singuri ne-am făcut o soartă bună. Singuri, într-o țară europeană. Și da, noi chiar considerăm că ne merităm soarta. Dar suntem și recunoscători, pentru că ne aflăm pe cel mai european și mai prielnic țărm al Mării Negre. Pe oricare alt țărm al Euxinului, ne-ar fi fost mult mai greu.

Kind reminder

Înțeleg că în afara bulei mele s-a organizat un festival al nostalgiei după vremurile trecute. Și nu zic nu, poate unora chiar le-a mers bine. Nomenclaturiștii și oportuniștii nu au dus-o rău, cu siguranță. În cele ce urmează, voi vorbi – cu seninătate și cât pot de succint – despre cum am dus-o eu și cei apropiați în acele vremuri. Poate așa își vor aminti și mințile scurte cât de bine le era în anii ’80-’90.

Sunt originar dintr-una dintre cele mai mari comune ale Județului Olt, Osica de Sus. Și provin dintr-una dintre familiile medii ale acesteia. Fiind mulți copii în casă, hainele se transferau de la frații mai mari la cei mici. Primeam chiar și ștrampii surorii mai mari, în loc de izmene, iarna. Haine noi? Poate o pereche de pantaloni sau un pulover de Paști sau de bâlci. Bascheții Finca de Drăgășani erau un lux pe care nu și-l permitea oricine. Astăzi, pe lângă excursiile școlare la mall-urile de la oraș, în comună s-a deschis un Pepco și elevii osiceni pot face parada modei pe Insta.

Meniul era mai degrabă vegetarian. Fasolea bătută cu mămăligă era delicatesă. Abia la sfârșitul săptămânii tăiam și o pasăre din curte. Din ea foloseam tot, chiar și ghearele, la ciorbă. Nici măcar penele nu le aruncam, erau folosite la umplerea pernelor. Dulciuri? În ’90, când la Căminul Cultural veneau ajutoarele de la francezi – deci nu de la ruși! –, ne băteam pe cutiile cu zahăr cubulețe, singurele dropsuri la care aveam acces. Azi, să cauți cu lupa și nu vei găsi pe cineva care să mănânce zilnic cartofi fierți – după cum spunea Dilimache deunăzi – decât dacă acel cineva și-a propus să țină vreo dietă. Iar dacă ar exista vreo familie care să le dea zilnic copiilor cartofi, acei părinți ar trebui decăzuți din drepturile parentale, pe motiv de indolență.

De la 10 ani a trebuit să merg la munca câmpului. Abia așteptam masa de prânz, pentru odihnă și pentru ouăle ochiuri îmbibate cu tiparul ziarului în care erau învelite. După cele 8-10 ore de sapă în canicula fierbinte din Câmpia Romanaților, urmau alte 2-3 ore de muncă în grădina gospodăriei. Minim 12 ore pe zi are ziua de muncă în gospodăria țărănescă. Recompensa celor opt luni – de primăvara, până toamna – de muncă la porumb, la tutun, la vie sau în grădină erau borcanele cu murături din beci, pătulul cu porumbi, lemnele pentru iarnă și nimic mai mult. De aceea, probabil, m-am ambiționat să fac liceul la oraș și tot de aceea îmi vine să râd când îl aud pe guru vorbind de gospodăria țărănească. Să meargă el cu toți exaltații lui în praful câmpului și să viseze la profitul uriaș al agriculturii făcute pe 1-2 hectare.

Școala. Asta mi-a plăcut. Mai ales că pe una dintre bănci am găsit scrijelit numele lui tata. A nu se înțelege că mobilierul școlii era moștenit de la părinți. Doar începutul lui septembrie nu îmi plăcea, că trebuia să frecăm podelele claselor cu gazolină. Și nici bătaia cu rigla peste degetele întinse pe bancă nu mi-a plăcut prea tare. A, și nici când eram nevoit să îmi fac temele la lumânare. Astăzi, în Osica Mare, școlile sunt foarte frumoase, au termopane, mobilier modern, teren sintetic de fotbal și, bonus, îți oferă posibilitatea de a merge în Erasmus.

Dar până la școală, dacă te prindea ploaia, îți pierdeai tenișii în mocirla de pe drum. Azi sunt asfaltate toate străzile. Șanțuri, apă, canal... Trăiască fondurile europene! Asta a făcut ca gospodarii comunei să-și construiască băi și să nu mai folosească buda din fundul curții. Așa, poate și pânza freatică se va mai purifica și nu va mai fi nevoie să mergem la Cheleștină să luăm apă potabilă. Apropo de băi, îmi amintesc că vara încălzeam apa la soare, dar iarna ne îmbăiam doar sâmbăta. Și, ca să nu consumăm butelia, ne spălam unul după altul în aceeași apă. Săpunul de casă era universal, și pentru haine, și pentru corp, și pentru păr. Pernuțele de șampon de urzici erau și ele un lux.

Nu o mai lungesc, sunt conștient că fiecare cuvânt în plus înseamnă un cititor în minus. Concluzionez spunând că cine nu și-a pierdut mințile – indiferent de statutul social dat de smartphone-ul pe care-l deține – nu poate fi nostalgic după acele vremuri. Doar mințile pierdute și cozile de topor și-ar dori întoarcerea la săpunul de casă, la sapa de lemn și la buda din fundul curții.

Răscruci

I

Educație desăvârșită la Sorbona sau în peluză?

Decență sau trivialitate?

Dreptul la proprietate sau naționalizare?

Multinaționale sau sovromuri?

Colaborare internațională sau izolaționism?

Circulație liberă sau vize de călătorie?

Liberă exprimare sau teroare?

Civilizație europeană sau înțelepciune rusească?

Democrație sau totalitarism de tip fascist?

EuROpa sau ROexit?

II

Marketing sau realitate?

Peluză sau aulă?

Încrâncenare sau senin?

Extremism sau democrație?

Dughin sau Barbilian?

În ghearele urssului sau în Europa?

Trecut sau viitor?

Papalitatea și românii – o legătură bimilenară

🔸Privind la originea latină a lexicului bisericesc român, putem lega creștinismul primar de pe teritoriul țării noastre de Roma. Însă acesta este, din păcate, un subiect argumentat insuficient d.p.d.v. istoric.

🔸Liga Sfântă – alianțele militare medievale creștin-europene, inițiate de papi, cu scop anti-otoman, la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

🔸Sinodul Ferrara-Florența – 1439. Delegați din țările române au semnat alături de Papa Eugen IV și de ceilalți participanți la Sinod actul unirii Bisericilor tradiționale: cea Catolică și cea Ortodoxă.

🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Cel puțin d.p.d.v. al Bisericii Greco-Catolice, putem vorbi despre legătura atât de benefică – spiritual, educațional, material și chiar politic – dintre papalitate și români începând cu unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei la 1700.

Pentru că a vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturală a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Papii acestui început au fost Inocențiu al XIII-lea și Clement al XI-lea.

🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor catolice din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron – sub pontificatul lui Benedict al XIV-lea – a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment istoric, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.

Bisericii Române Unite cu Roma i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională.

Ana Blandiana spune adesea să nu uităm că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, și Școala Ardeleană au fost primele instituții integrate în Europa.

🔸Și cele trei momente politice semnificative în ceea ce privește lupta pentru câștigarea drepturilor și libertăților românilor transilvăneni și apoi a Marii Uniri a tuturor românilor – “Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (1791 și 1792), Adunarea Națională de la Blaj (3/15 mai 1848) și Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României (1 decembrie 1918) – sunt, fără dubiu, o consecință a viziunii politice a românilor uniți cu Biserica Romei.

🔸Înființarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București (1883) și a Diecezei de Iași (1884) de către Papa Leon XIII, cel care a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și care a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

🔸Venerabilul Pius al XII-lea (1938-1958) a spus despre episcopii catolici români arestați de statul comunist: “Isus a avut 12 apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut 12 episcopi și nu a trădat niciunul”.

🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către Papa Paul al VI-lea, în timpul în care episcopul unit se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani.

🔸Al doilea cardinal român – iunie 1991. Alexandru Todea a fost creat cardinal de Papa Ioan Paul II, imediat după ieșirea din clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice.

🔸Vizita Sfântului Ioan Paul II în România – 7-9 mai 1999. Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care s-a deplasat într-o ţară majoritar ortodoxă. Pentru România, această vizită a însemnat un booster în ceea ce privește orientarea și deschiderea către Europa. Opțiune încununată cu aderarea la UE în 2007. Anterior, Ioan Paul II a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei. Deci și din punctul acesta de vedere îi suntem tributari.

🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.

Faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă.

🔸Al treilea cardinal român – 18 februarie 2012. Papa Benedict l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român, PF Lucian Mureșan.

🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj – Mica Romă – de către episcopul Romei mari, Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România (31 mai - 2 iunie 2019).

Dacă spuneam despre vizita Papei Ioan Paul II că o consider un booster în ceea ce privește drumul european al țării noastre, percep vizita Papei Francisc ca pe un booster spiritual al creștinilor români, indiferent de confesiune.

Cum va fi noul papă?

Toată lumea e înnebunită: Cum va fi noul papă, alb sau negru, progresist sau conservator?... Pentru liniștea sufletească a tuturor, reamintesc că Spiritul Sfânt și-a făcut treaba în mod excepțional în ultimele sute de ani. Astfel...

În secolul al XIX:

- Fericitul Pius al IX-lea – a definit dogma Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria și a convocat Conciliul Vatican I;

- Leon al XIII-lea – a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

În secolul al XX-lea:

- Sfântul Pius al X-lea – a permis împărtășirea frecventă, a reorganizat Curia romană și a luptat împotriva sclaviei;

- Benedict al XV-lea – a condamnat crimele Primului Război Mondial, s-a implicat în ajutorarea răniților și a celor afectați de război și a promulgat marele Cod de Drept Canonic;

- Pius al XI-lea – a condamnat nazismul și antisemitismul și a instiuit sărbătoarea Hristos Rege;

- Venerabilul Pius al XII-lea – a elaborat un program de pace în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a salvat numeroși evrei italieni ascunzându-i în Vatican sau în mănăstiri; despre episcopii catolici români arestați de statul comunist a spus: „Isus a avut doisprezece apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut doisprezece episcopi și nu a trădat niciunul”;

- Sfântul Ioan al XXIII-lea – a inaugurat Conciliul Vatican II și a îmbunătăți relația dintre Biserica Catolică și alte biserici;

- Paul al VI-lea – s-a întâlnit în repetate rânduri cu Patriarhul Ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului alături de care a revocat decretele de excomunicare reciprocă din 1054;

- Sfântul Ioan Paul al II-lea – a a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei, a călătorit în peste 100 de ţări şi s-a bucurat de o popularitate fără precedent;

În secolul al XXI-lea:

- Benedict al XVI-lea – teolog strălucit, a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale;

- Francisc – carismatic și spontan, a îndreptat atenția către persoanele vulnerabile și a rămas în amintirea tuturor cu stilul său de viață simplu și umil.

Acum putem răspunde cât se poate de limpede la întrebarea: Cum va fi noul papă? În mod cert va fi unul conform voinței și lucrării lui Dumnezeu și nu ale oamenilor. Iar iubitorilor de pariuri le propun un aforism catolic: Cine intră papă în conclav, cu siguranță va ieși cardinal.

Sângele lui asupra noastră

De prea multe ori s-a predicat în biserici că mulțimea care l-a însoțit pe Isus la intrarea în Ierusalim, de Florii, strigându-i: “Osana!”, este aceeași cu cea care a strigat în vinerea pătimirilor: “Răstignește-l! Răstignește-l!”. E bine de știut că lucrurile nu au stat chiar așa. Chiar deloc. Și de aceea aș vrea să clarificăm acest lucru și să spulberăm un mit clasic care circulă dintotdeauna printre creștini.

Mai întâi, evangheliile afirmă în unanimitate că cei care au strigat “Osana!” nu erau locuitorii Ierusalimului, ci ucenici și pelerini care îl însoțeau pe Mântuitorul către Ierusalim. “Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: Osana!” (Mt 21, 9 și Mc 11, 9) și “Când s-a apropiat de Ierusalim, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare” (Lc 19, 37). Mai mult, Matei întărește acest fapt evidențiind că, în ceea ce îl privea pe Isus, locuitorii Ierusalimului erau nedumeriți: “Când [Isus] a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare şi fiecare zicea: Cine este acesta? Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii, răspundeau noroadele.” (Mt 21, 10-11). Deși nunațează puțin lucrurile, nici Ioan nu face notă disonantă față de sinoptici: “O gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: Osana!” (In 12, 12-13).

Apoi, este absolut logic să considerăm că cei care au cerut răstignirea Mântuitorului și eliberarea lui Baraba erau locuitori ai Ierusalimului și susținători – sau poate chiar complici – ai liderului revoluționar. De ce? Pentru că vedem că mulțimea care a strigat “Răstignește-l!” era una obișnuită deja cu amnistia pascală a lui Pilat, una care a mers la pretoriu fix cu acest scop: “Norodul s-a suit şi a început să îi ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea totdeauna” (Mc 15, 8 ). Așadar, suporterii lui Baraba n-au putut decât să se bucure atunci când au văzut că liderii religioși s-au alăturat demersului lor. “Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” (Lc 23, 23).

Cunoscând deci aceste texte scripturistice, vă invit să fim mai atenți la pozițiile antisemite – tot mai prezente în societate, în ultimul timp – și la justificarea acestora prin folosirea versetului: “Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mt 27, 25). În definitiv, sângele lui Hristos este blestem sau este binecuvântare? Se varsă împotriva cuiva anume sau se varsă pentru noi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor?... În plus, nu se poate arunca vina pe toți iudeii din Ierusalim, din Palestina și din diaspora de acum 2000 de ani, pentru ce au făcut câțiva oameni manipulați de liderii lor. Cei mai mulți dintre evreii care au trăit atunci în Imperiul Roman nici măcar nu auziseră de Isus. Și de ce vocea acuzatorilor lui Isus ar fi fost reprezentativă pentru întreg poporul lui Israel? Erau cei prezenți în pretoriu împuterniciți să vorbească în numele tuturor evreilor din toate timpurile?

În volumul Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Inviere, Papa Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe iudei de vina colectivă de a-l fi crucificat pe Isus. Ilustrul Suveran Pontif a întărit că evreii, ca popor, nu sunt apăsați de nicio vină pentru răstignirea lui Isus și că Răspunderea pentru răstignire revine doar aristocraţiei templului şi susținătorilor ei, precum şi unor grupuri revoluţionare din Ierusalim. Poziția Papei Benedict privitoare la disculparea evreilor nu este o noutate în Biserica Catolică. Conciliul II Vatican, în Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra Aetate (În vremea noastră), a declarat clar şi răspicat că nu li se poate atribui evreilor vina pentru răstignirea și moartea lui Isus:

“Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor l-au dus pe Hristos la moarte, totuși, cele săvârșite în timpul pătimirii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) De aceea, să aibă grijă toți ca nu cumva, în cateheză și în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic și cu spiritul lui Hristos.”