Ce e rău și ce e bine

Am văzut zilele trecute drama istorică Nuremberg care ecranizează efortul susținut al procurorilor aliați de a dovedi răul făcut de naziști. Dificultatea acuzatorilor consta în faptul că și liderii celui de-Al Treilea Reich, mai mult decât că erau nemți, erau oameni la fel ca toți oamenii, aveau familii, copii și emoții. Un alt impediment era acela că Partidul Nazist își justifica faptele rele cu ajutorul intențiilor bune, cum ar fi eliberarea co-etnicilor din presupusele dictaturi ale statelor vecine.

Am înțeles în urma vizionarii acestui film că e absolut necesar ca după atrocitățile comise împotriva civililor nevinovați – precum cele comise de naziști, sau de comuniști, sau cele comise în zilele noastre de armata Federației Ruse – să se organizeze procese transparente care să poată condamna în văzul tuturor ororile extremismului. Sunt convins că dacă odiosul cuplu Ceaușescu ar fi avut parte de un astfel de proces public, precum cel din Nuremberg, care să îi demaște crimele, numărul nostalgicilor după comunismul totalitar și mai ales fervoarea acestei nostalgii nu ar fi avut aceeași intensitate.

E frustrant cât de dificil a devenit să condamni răul astăzi, chiar și pe cel evident, iar să îl repari e cu atât mai greu. Mulți greco-catolici au simțit după 1989 pe propria piele că justiția nu e nici pe departe capabilă de acest lucru. Și asta pentru că mandatarii răului știu că adevărul parțial este cu mult mai greu de combătut decât minciuna în totalitatea ei. În plus, în epoca aceasta a confortului excesiv și a libertăților prost interpretate, răul se folosește de amorțirea simțurilor, în special a simțului moral...

Oare de ce s-a născut Isus în perioada Imperiului Roman și nu în timpul nostru? De ce nu am putut fi noi martorii oculari ai acestui miracol? Oare ar fi găsit Dumnezeu printre noi trei înțelepți care să aibă răbdarea de a urmari supernovele de pe cer și care să călătorească atât de departe pentru a se închina unui prunc născut în anomimat? Ar fi gasit păstori care să fie atenți la mesajele Cerului mai mult decât la politicile de finanțare pe cap de ovină? Sau 12 ucenici care să renunțe la canapea și la scroll pentru a-l urma pe Isus mii de kilometri, pe jos, în misiunea de răspândire a evangheliei din ușă în ușă?... Probabil că da, ar fi găsit astfel de persoane devotate și printre noi. Dar nu avem niciun dubiu că timpul ales de Dumnezeu pentru a se întrupa a fost cel mai potrivit. Un timp în care răul și binele erau două principii antagonice. Acestea au rămas la fel de opuse, însă astăzi, cu complicitatea mijloacelor moderne de comunicare, reprezentanții perfizi ai răului reușesc să se erijeze cu ușurință în slujitori ai binelui.

Mai putem distinge noi voința lui Dumnezeu de lucrarea celui rău de acest Crăciun? Îl mai vedem deslușit pe Prunc în cei mai mici ai acestei lumi? Suntem capabili să deosebim binele de răul evident? Mai vedem binele în cei hăituiți care își găsesc refugiu în gurile de metrou și în buncăre, în timpul raidurilor nocturne cu rachete și drone aducătoare de moarte? Sau poate facem parte și noi dintre cei care justifică răul cu presupusele intenții bune ale agresorilor ucigași? Îi mai putem deosebi cu proprii ochi pe pruncii nevinovați din Betleem de soldații cruzi ai lui Irod? Sau considerăm că pruncii uciși sunt victime colaterale într-un război care nu ne privește și în care nu suntem capabili să identificăm răul și să-l arătăm cu degetul?

Dacă e nevoie, Crăciunul ne va oferi din nou prilejul de a ne repoziționa de partea binelui și a adevărului. Dar nu vom putea descoperi aceste valori nici în postările de pe rețelele sociale și nici în târgurile glamouroase de Crăciun. Binele și adevărul încă pot fi descoperite, la fel ca în urmă cu 2000 de ani, în peșterile sărăcăcioase în care huzurul ne-a transformat sufletele.

În loc de concluzie propun o întrebare pe care să o luam în serios, pentru că de aceasta depinde nu doar viața noastră, ci adesea și a celorlalți. Așadar, înainte să deschidem cadourile de sub brad, să reflectăm la un lucru extrem de important: oare mai suntem capabili să facem singuri alegeri corecte din punct de vedere moral? Sau, altfel spus, mai putem noi să identificam ce e rău și ce e bine din tot ceea ce ne oferă în emisiuni TV, în podcasturi și în reel-uri epigonii acestei lumi?...

27-28-29 octombrie 1948 – arestarea episcopilor greco-catolici

Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, și arestarea episcopilor săi s-au făcut, evident, la ordinul URSS. Dar asta nu îi scutește de vină pe complicii autohtoni ai bolșevicilor – RPR și BOR – care au profitat de urmările așa-zisei "reveniri". Episcopii greco-catolici realizau deja în toamna anului 1948 că arestarea lor este iminentă. De pildă, Vasile Aftenie declara că temniţele şi lagărele guvernului comunist nu îi sperie pe greco-catolici ci, "îi antrenează în lupta contra regimului". De asemenea, ierarhii uniți au dat instrucţiuni care să permită o supravieţuire a Bisericii în catacombe. Mai toţi arhiereii greco-catolici au fost arestaţi noaptea dintre 28-29 octombrie 1948, în urma ordinului dat de ministrul de interne de tristă amintire, Teohari Georgescu, în 27 octombrie. Imediat după arestarea episcopilor a urmat preluarea de către profitori a catedralelor, a reşedinţelor episcopale și a locaşurilor de cult greco-catolice.

Și pentru că emiterea Decretului Nr. 358/1.12.1948 de desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma nu era suficientă, puterea politică s-a folosit de metode barbare de constrângere şi şantaj. Nu era suficient ca episcopii greco-catolici să fie arestaţi, ci era nevoie de mai mult, să fie izolaţi şi exterminaţi. Astfel, ierarhii Bisericii Greco-Catolice, împreună cu o parte din elita acestei instituţii (canonici, protopopi, profesori etc.), au început să fie purtaţi prin celule de miliție, pentru ca în final să ajungă cu toţii în închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. Și chiar dacă au fost supuşi unui sever regim de detenţie, constrângerile, ameninţările, pedepsele aplicate şi practicate în toate închisorile comuniste nu i-au putut face pe aceştia să își abandoneze credința. Acest fapt devenind o problemă stringentă a conducerii BOR şi a autorităţilor statului, fiindcă statornicia în credinţă a episcopilor uniţi genera o și mai puternică rezistenţă a clerului unit.

Încercările de "convertire"

După arestare, episcopatul greco-catolic a fost transferat la vila Patriarhiei Române din comuna Dragoslavele, oficialităţile sperând încă în convertirea măcar a unuia dintre episcopii uniți. Canonicii şi preoţii greco-catolici cu funcţii importante fuseseră şi ei arestaţi şi duşi la Mănăstirea Neamţ. În perioada 13-15 noiembrie 1948, patriarhul Justinian a mers personal la Dragoslavele pentru a încerca să-i convingă pe ierarhii uniți de necesitatea "revenirii" lor la ortodoxie. Și pentru că această primă tentativa a eşuat, patriarhul roșu şi-a mai încercat încă o dată șansa. În cea de-a doua vizită la Dragoslavele, Justinian a fost însoţit şi de arhimandritul Teoctist Arăpaşu. În urma discuţiilor, patriarhul le-a transmis arhiereilor greco-catolici că "s-ar putea să li se intenteze proces sau să fie mutaţi în altă parte, unde ar avea de suportat un tratament mai rău" decât la vila-lagăr în care se aflau. Acest fapt a dus la un schimb dur de replici între patriarh şi episcopul Vasile Aftenie care i-a zis primului: "Piei de la mine, satano!".

Finalul acestor tentative de "convertire" – sortite de la bun început eșecului – îl știm cu toții: ridicarea la cinstea altarelor a episcopilor martiri uniți de către Papa Francisc, la Blaj, în anul 2019. Închei cu cuvintele profetice ale Fericitului Episcop Martir Vasile Aftenie, cuvinte rostite la înscăunarea sa de la București, din 1940: "O turmă de credincioși care a crescut în tradiția Blajului nu poate socoti niciodată prea mare o jertfă, oricât de uriașă, cerută de Biserică și de neamul nostru".

*Tablou: Ivan Karas, Detenția la Dragoslavele a fericiților episcopi greco-catolici.

 

Creștini all inclusive

 "Nu este robul mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, și pe voi vă vor prigoni." - Ioan 15, 20.

Cu prilejul sărbătorii sfântului martir Dumitru din Salonic, să ne amintim că persecuţiile şi crimele împotriva creştinilor nu s-au oprit în antichitate, ci continuă până în zilele noastre. Mai abitir, chiar. Organizația Open Doors – care vine în sprijinul creștinilor persecutați sau discriminați din cauza credinței lor – a publicat în raportul său că doar în ultimul an au fost persecutați în întreaga lume peste 380 de milioane de creștini. Astfel, creștinii sunt cea mai persecutată comunitate religioasă din lume.

În medie, 12 creștini sunt uciși zilnic pentru credința lor. Nigeria rămâne cel mai mortal loc pentru creștini, peste 3.000 fiind uciși în anul 2024, în urma atacurilor grupării jihadiste Boko Haram.

În China, mii de biserici sunt închise în fiecare an. Guvernul comunist chinez – același care controlează și Tik-Tok-ul – se asigură cu brutalitate că toate manifestările religioase sunt în conformitate cu ideologia oficială comunistă chineză. Minorii nu au voie să mergă la biserică, spre exemplu, iar bisericile rămase deschise sunt obligate să afișeze pancarte pe care să scrie: "Iubiți Partidul Comunist, iubiți țara, iubiți religia!". Tot în China, creștinii sunt obligați să se înregistreze pe o aplicație controlată de stat, înainte de a participa la serviciile religioase. Să vă gândiți la aceste lucruri, preabunilor, ori de câte ori vă deschideți aplicația comunistă Tik-Tok.

Printre țările care îi persecută cel mai agresiv pe creștini, pe lângă China și Nigeria, se mai regăsesc: Coreea de Nord, Somalia, Sudan, Camerun, Yemen, Libia, Afganistan, Siria, Iran, Irak, Arabia Saudită, Qatar – ultimul partener strategic al Statelor Unite Creștine ale Americii –, India, Pakistan, Mali, Cuba ș.a.m.d.

Iar dacă pentru mulți români țări precum Maldive, Maroc, Tunisia, Egipt sau Turcia sunt destinații turistice paradisiace, pentru locuitorii acestora care aleg să-l urmeze pe Isus, ele sunt un adevărat purgatoriu sau chiar mai rău. Ce ironie, după ce înainte de '89 turiștii străini validau litoralul autohton și, în același timp, regimul totalitar românesc, acum au ajuns ai noștri să valideze autocrații la all inclusive!

Și chiar dacă presa nu pune preţ pe asta, e bine să ne informăm singuri şi să ştim că, în zonele controlate de radicalii islamiști, creştinii sunt şi astăzi decapitaţi, arşi de vii, aruncaţi de pe clădiri înalte; că femeile creştine sunt violate şi ucise cu pietre; că micuţii creştini sunt de asemenea vânduţi ca robi şi că fetiţele creştine devin sclave sexuale. Iată ce poate însemna asumarea botezului și a crucii! Iar noi credem că trezitul duminica dimineața pentru a merge la biserică e un adevărat calvar.

În încheiere vă fac două invitaţii. Să ne rugăm mai întâi pentru surorile și frații noştri care sunt persecutați și martirizați pe alte continente pentru credinţa în Isus Hristos şi în Biserica sa. Și să medităm apoi la ce ar fi însemnat să nu ne fi născut în această Europă atât de blamată de demenți – dar în care nu există state în care creștinii să fie persecutați –, ci să fi trăit în Africa sau în Orientul anticreştin.

Familia

Știm (de miercurea trecută) că Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim singuri, ci ca ființe comunitare. Adam și Eva au fost creați parteneri. Isus însuși s-a născut într-o familie concretă. Așadar, familia este cu adevărat un loc special și are o valoare deosebită. De aceea și Biserica vede familia ca fiind o instituție de ordin dumnezeiesc, prima și cea mai importantă comunitate naturală, locul în care apare viața umană și unde se dezvoltă primele relații interumane. În familie se învață cele mai importante lucruri ale societății: respectul reciproc, dreptatea, dialogul și mai ales iubirea.

În atmosfera pozitivă a familiei, fiecare membru este important și susținut. Însă tot aici se poate experimenta și ce înseamnă responsabilitatea și obligațiile față de ceilalți membri. Faptul că oamenii învață în familie ce este cu adevărat solidaritatea, pe de o parte, dar și responsabilitatea, pe alta, este un câștig pentru întreaga societate. Pentru că cine e solidar și responsabil în cele mici, la fel va fi și în cele mari. Unde se poate învăța afecțiunea și grija față de cei bolnavi, sau bătrâni, sau întristați, mai bine decât în familie? Și unde sunt înțeleși și sprijiniți mai bine oamenii care întâmpină dificultăți de orice fel? De asta spunem că familia aduce cea mai importantă contribuție la umanizarea societății. Tot în familie sunt transmise valori fundamentale precum cele religioase, spirituale, culturale, etnice sau sociale.

În ceea ce privește nașterea copiilor, cât de mulți ar trebui să aibă o familie? Trebuie acceptați toți copiii care ne sunt dăruiți de Dumnezeu. Totuși, asta nu înseamnă ca soții să nu țină cont, în acest sens, de sănătatea lor, de condiția lor economică și socială, sau de cea sufletească. Decizia privind nașterea copiilor este o problemă doar a soților și trebuie să implice responsabilitatea acestora. Iar căsătoria celor care nu pot primi acest dar al nașterii este la fel de valoroasă, deoarece procreația nu este singurul scop al căsătoriei. În acest caz, soții se pot îngriji de creșterea și educarea altor copii sau pot adopta. Rodnicia unei căsătorii nu înseamnă doar nașterea propriilor copii, ci și deschiderea către alți copii sau către alte persoane aflate în singurătate.

Părinților le revine dreptul suprem și obligația de a-i educa ei înșiși pe proprii copii și de a alege în ceea ce privește educația școlară a acestora. Doar statele totalitare le iau părinților acest drept. Să ne amintim de comunism – un pericol la fel de mare și astăzi ca în urmă cu 100 de ani –, unde școlile confesionale, de pildă, au fost desființate. Sau unde manualele erau structurate conform idealurilor partidului unic. Așadar, pe lângă educația primită de la părinți, pentru o formare cât mai bună a copiilor, mai e nevoie și de implicarea onestă a altor instanțe precum: școala, parohia, asociațiile pentru tineri sau cele sportive etc. Și să nu uităm și de implicarea celor mai în vârstă, a bunicilor, în acest proces educațional al celor mici. Bunicii, datorită bogatei lor experiențe de viață, îi pot susține pe tineri și le pot transmite acestora valori și tradiții deosebit de valoroase.

Înainte de a vorbi despre familie, trebuia să vorbim despre căsătorie. Căsătoria este comunitatea formată din bărbat și femeie. Punct. A te căsători cu cineva înseamnă a te dărui cu totul, în toate situațiile: fericite sau nefericite, în timp de boală ca și în timp de sănătate. Fiind sacrament al Bisericii, căsătoria este un mare semn de mântuire a lui Dumnezeu. Însă, din nefericire, trăim într-o societate în care fidelitatea soților sau unitatea și indisolubilitatea căsătoriei sunt considerate valori perimate. Și un “ajutor” în acest sens este dat de mijloacele moderne de comunicare și adesea chiar și de diverse organizaţii internaţionale “bine intenționate”.

Apropo de unitatea familiei. Cică un cuplu vârstnic a fost întrebat de un reporter: “Sunteţi căsătoriţi de mai bine de 50 de ani. Care este secretul armoniei din căsnicia dumneavoastră?”. Soţul, luând cu tandreţe mâna soţiei, a început să povestească: “Totul a început în luna de miere. Călăream spre cascada Niagara, când catârul soţiei s-a împiedicat. În ultima clipă ea a reuşit să se redreseze în şa şi am auzit-o murmurând: Unu. După o vreme catârul s-a împleticit din nou, soţia a reuşit să evite prăbuşirea în gol şi a murmurat: Doi. Ei, cum era de aşteptat, catârul s-a împiedicat din nou, soţia cu mare greutate a reuşit să se menţină călare, după care a descălecat şi rostind cu voce tare: Trei, a scos din rucsac un pistol şi a împuşcat animalul... Bineînţeles că mi-am exprimat indignarea faţă de aşa faptă, dar soţia s-a uitat lung la mine şi mi-a șoptit: Unu...”.

Dumnezeu are o cu totul altă imagine despre viaţa familiilor, decât cea prezentată de această anecdotă: nu trebuie să ne impunem  voința cu forța sau prin șantaj, nici măcar în fața copiilor. Dar nici invers. Dumnezeu vrea să ne concentrăm atenţia către nevoile celuilalt! Nu către ceea ce ar putea să-mi ofere mie cei din familie, ci către ce aş putea eu să fac pentru ei. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne inspire tuturor iubire, generozitate în sacrificiu şi acceptarea planului său dumnezeiesc. Numai aşa putem construi în familiile noastre, încă de pe-acum, Împărăţia lui Dumnezeu. Amin!

Persoana umană

Cu binecuvântarea PS Mihai, vom iniția la catedrală o serie de cateheze despre subiecte diverse din Magisteriul – adică din învățătura – Bisericii. În următoarele săptămâni, vom aborda câteva teme din Doctrina Socială a Bisericii (DSB). Nu trebuie să ne mirăm de faptul că Biserica are o astfel de învățătură socială, de vreme ce omul este o ființă socială și este deci dependent de comuniune, atât aici pe pământ, cât și în cer. În acest sens, DSB are două îndatoriri: să ne prezinte obligațiile evanghelice pe care le avem pentru a trăi bine și să reclame atunci când structurile sociale, politice sau economice se contrapun mesajului evanghelic. Principiile DSB se regăsesc în documente bisericești emise de-a lungul vremii. Iar primul document emis în acest sens este enciclica Rerum novarum (Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii) a Papei Leon XIII, din 1891, în contextul industrializării, atunci când oamenii erau forțați să muncească din greu, în condiții și pentru salarii mizere. În acest sens, Papa Leon XIII spunea: “A-i reține muncitorului răsplata care i se cuvine este un păcat care striga la cer”.

Tema pe care o propun astăzi este omul sau persoana umană. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul nu este ceva, ci cineva unic și inegalabil de valoros. Spre deosebire de celelalte creaturi de pe pământ – de animale, spre exemplu –, persoana umană este singura capabilă de autocunoaștere, de libertate, de comuniune cu ceilalți, și de aceea omul este chemat să îi răspundă lui Dumnezeu prin credință. Omul este deci ființă socială, pentru că nu poate supraviețui și nu se poate dezvolta decât cu ajutorul altora. Și fundamental pentru această dimensiune socială a omului este faptul că am fost creați ca bărbat și femeie, cu demnitate egală. De ce bărbat și femeie? Pentru că, spun unii, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a considerat că poate face mai mult decât atât și a făcut-o apoi pe Eva. Trecând peste această glumiță, să reținem că suntem creați egali în demnitate – indiferent de sex, culoarea pileii, capacități fizice sau mintale, statut social sau religie –, dar avem calități și slăbiciuni diferite și de aceea avem nevoie unii de ceilalți.

Știm din Geneză că, din cauza păcatului, pământul nu mai e tocmai un paradis. Și că omul este supus pericolelor cauzate de păcat. Noi înșine îi rănim pe alții prin modul nostru păcătos de a trăi. De aceea spunem că păcatul are și o dimensiune socială, pentru că îi afectează pe ceilalți, pentru că afectează comunitatea. Păcatul este un act personal, liber și conștient, dar el se extinde și în spațiul social. Deci fiecare păcat are două dimensiuni: personală și socială. Cel care ne eliberează de distrugerile cauzate de păcat și care a inaugurat civilizația iubirii este Mântuitorul. Însă pentru aceasta e nevoie de convertirea fiecăruia și de reconcilierea noastră cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Mai știm că omul are trup și suflet, două realități care nu pot fi separate una de cealaltă. Persoana este constituită de unitatea dintre trup și suflet. Ideologiile care pun în valoare doar una dintre aceste două componente, precum materialismul sau spiritualismul, sunt respinse de Biserică. Cu sufletul îl privim pe Dumnezeu și datorită lui suntem priviți și noi de Dumnezeu, de aceea sufletul este nemuritor. Dar nici trupul nu trebuie disprețuit în comparație cu sufletul, pentru că prin el suntem legați de pământ, suntem parte a naturii, și este destinat învierii din ziua de pe urmă. Suntem deci ființe materiale și spirituale, totodată, și suntem unici pentru că Dumnezeu vrea să fim irepetabili. Toți ne naștem originali, dar – avertiza Sfântul Carlo Acutis – mulți murim fotocopii.

Libertatea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Iar scopul libertății este să facem doar ceea ce este cu adevărat bun. Când facem răul nu putem fi liberi, ci devenim robi ai păcatului. Apoi, deși spunem că toți oamenii sunt înzestrați cu demnitate egală, din cauza egoismului, a lăcomiei, a setei de putere, unii pot acționa asocial. Și astfel se ajunge la exploatarea omului de către om... Iar de aici rezultă și alte drepturi fundamentale al omului: dreptul la viață, la libertatea de opinie, dreptul de a câștiga prin muncă mijloacele de trai, de a întemeia o familie, dreptul la alegerea și practicarea liberă a religiei etc.

Un capitol al DSB adus tot mai des în discuție este bioetica. Aceasta este învățătura despre atitudinea corectă față de tot ceea ce este viu. Naziștii spre exemplu vorbeau despre viața nedemnă de a fi trăită, așa s-a ajuns la uciderea bolnavilor psihici din Reich și apoi la Holocaust. Printre chestiunile tratate de bioetică se află: valoarea oamenilor bolnavi, a celor nenăscuți sau cercetarea embrionilor umani. Referitor la avort, DSB a Bisericii afirmă că viața umană începe deodată cu fecundarea ovulului. Iar după fecundare, viața este absolut vrednică de protecție. Un embrion este deja un om întreg și se bucură de demnitatea proprie fiecărei persoane umane. Distrugerea embrionilor – în cazul FIV, de pildă – este considerată tot pruncucidere. Pentru că embrionii nu se dezvoltă pentru a deveni oameni, ci se dezvoltă în calitate de oameni. Avortul este condamnabil pentru că este uciderea intenționată a unui om nevinovat. Iar atât de invocatul drept al libertății de a alege al părintelui nu poate fi folosit împotriva dreptului la viață al copilului nenăscut.

În încheiere, să reținem că Biserica nu este un dușman al cercetării medicale, ci dimpotrivă este un prieten al vieții. Și să mai reținem că, făcut după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, omul nu se poate dezvolta personal decât împreună cu Dumnezeu. Amin.

Vinul și burdufurile noi

Luca 5, 33-39

Începând cu versetul 27 din capitolul 5 al Evangheliei după Luca, vedem contextul – ospățul din casa lui Levi, vameșul – în care fariseii și cărturarii veniți din Galileea, din Iudeea și din Ierusalim (Luca 5, 17) îl întreabă pe Isus de ce ucenicii săi nu postesc, așa cum fac ucenicii lor și cei ai lui Ioan Botezătorul, verișorul său. Isus le răspunde mai întâi spunând: “Oare îi puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei? Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile”. Isus este Mirele, el este Mesia care s-a întrupat pentru a inaugura noul legământ dintre Dumnezeu și noi, oamenii. Așadar acest timp al întrupării este deocamdată unul de sărbătoare, de bucurie și nu unul de întristare. Dar va urma și un timp al postului pentru ucenicii săi, avertizează Isus, atunci când mirele va fi luat de la ei. E vorba desigur de momentul în care Mântuitorul va fi răstignit și ucis, după care va învia și se va înălța la Cer. În acel timp vor posti și ucenicii.

Apoi Isus rostește două parabole. Prima este cea despre petecul dintr-o haină nouă cu care nu se poate cârpi una veche. De ce? Din două motive: pentru că nimeni nu își cumpără o haină nouă, frumoasă, de firmă, pe care să o taie și să facă petice din ea; și apoi, la spălare, peticul nou ar intra la apă și ar face o gaură și mai mare în haina veche.

La fel, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi pentru că acestea s-ar sparge și vinul s-ar vărsa. De ce? Pentru că vinul nou încă fermentează, iar burdufurile vechi de piele sunt uscate și rigide, nu mai au elasticitatea celor noi, și nu ar face față presiunii gazelor eliberate de must sau de vin nou. Viticultorii timpului nostru nu mai au această problemă, desigur, pentru că pun vinul în recipiente de inox alimentar sau de fibră de sticlă. Dar oamenii antichității erau nevoiți să pună vinul nou în burdufuri noi.

Interpretând această pildă, îl vom recunoaște pe Isus ca fiind vinul cel nou, iar pe noi ca fiind burdufurile. Dacă suntem rigizi și încăpățânați – ca învățătorii de lege contemporani lui Isus –, dacă nu suntem deschiși și maleabili, dacă nu suntem capabili să-l primim pe Isus, vinul cel nou, atunci nu va merge nici în cazul nostru, așa cum nu a mers nici în cazul fariseilor și cărturarilor cărora Mântuitorul le transmitea că trebuie să devină burdufuri noi. Isus le spunea acestor critici ai săi că sunt precum burdufurile vechi, blocați în gândirea, în cultura și în tradițiile lor învechite. Asta le cerea Isus contemporanilor săi și asta ne cere și nouă, să renunțăm la certitudinele noastre atât de ferme și de învechite și să fim deschiși la învățătura sa nouă.

Isus vrea să ne schimbe, să ne modeleze, să ne facă să creștem, dar trebuie să fim flexibili, să ne adaptăm la învățătura sa nouă și să ne lăsăm umpluți de Spiritul său Sfânt care să crească în noi. Să-i cerem deci Mântuitorului virtutea de a crește acolo unde el dorește să creștem și să devenim acele burdufuri noi în care el să locuiască și să lucreze cu iubirea sa. Amin!

E bine (Kind Reminder)

E bine. Discuție la umbra bisericii, într-o pauză de la tuns iarba, cu o doamnă venită în vacanță, în țară.

- Ce vremuri grele trăim, părinte! Atât mă rog să fie bine și țara noastră, că niciodată nu am dus-o mai rău ca acum.

- Cum adică niciodată nu am dus-o mai rău!!?! Cedarea de teritorii din '40? Războaiele și foametea de după ele? Comunismul cu toate lipsurile și teroarea? Sărăcia din anii' 90?... Dimpotrivă, eu cred că acum o ducem cel mai bine. Și pentru asta ar cam trebui să spunem rugăciuni de mulțumire, să nu creadă Dumnezeu că suntem nerecunoscători.

- Aveți dreptate, părinte... Că am văzut că nici italienii nu se îmbracă cum ne îmbrăcăm noi. Ei mai umblă și cu pantofii rupți, dar la noi am văzut că toată lumea e bine îmbrăcată.

- Păi, și e rău în România sau e bine?

- E bine, părinte, e bine.

Când s-o-mpărțit norocu'

Când a creat Dumnezeu națiunile - că altă treabă nu mai avea -, a împărțit calitățile cât a putut el de echitabil.

Japonezilor le-a dat disciplina, nemții au primit buna organizare, italienii s-au ales cu expresivitatea și suplimentar cu pastele, francezii au devenit experți în oenologie și gastronomie, grecii au luat Thassosul, americanii au primit producția de armament, ungurii paprika și Panonia bonus, rușii n-au primit nimic pentru că ei își iau singuri ce vor, englezilor li s-a dat Premier League și tot așa.

Pentru că, între timp, strămoșii noștri se ocupau de civilizarea celorlalte popoare conlocuitoare de pe Terra, au ajuns ultimii la împărțeală, când nu mai rămasese nimic în tolba de calități a Bunuțului. Știindu-i credincioși din cale afară, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de ei și le-a dat convingerea că ei au primit toate calitățile.

#TheDucksComeFromTheTrucks

O, sica!

Azi e ultima zi a marelui bâlci anual din Osica de Sus. Ocazie cu care - după studii aprofundate în arhivele ascunse ale Vaticanului, bineînțeles - vă voi dezvălui adevărata etimologie a denumirii comunei natale. Așadar, pe scurt...

În 106, după căderea Sarmizegetusei, urmărit de cavaleriștii romani, ilustrul rege Decebal s-a refugiat în Câmpia Romanaților, motiv pentru care aceasta a devenit a dacopaților. Căutând pe malul stâng al Oltețului, prin nesfârșitele rânduri de porumb dacic din Bârza, tunelul secret care ducea la Mănăstirea Brâncoveni - pe atunci un vestit templu geto-dac -, regele dac a fost încolțit.

Pentru a nu cădea în mâinile coloniștilor romani, Decebal a ales să-și curme viața cu pumnalul său - faimoasa sică dacică -, fapt confirmat de una dintre scenele Columnei lui Traian. Însă - atenție, acum urmează marea dezvaluire! -, nu înainte de a exclama: "O, SICA, DE SUS mi-ai fost dată, de la Zamolxe, adevăratul înaintemergător al Domnului, ridică-mă la cer! G-yeah!".

************

Surse arhivistice: renumitele epopei vitejești și codexuri geto-daco-strămoșești dispărute înainte de a fi născocite, la fel ca alfabetul în care au fost bătute la proto-mașina de scris.

Ne merităm soarta

Mai devreme, într-o discuție cvasi-amicală, cineva mi-a reproșat că, dacă nu votez cu Simion, îmi merit soarta. I-am răspuns că eu sunt mulțumit cu soarta mea. Pentru că, pe lângă providența dumnezeiască, desigur, soarta mea a depins, în mare măsură, de alegerile mele.

După școala generală, la 14 ani, am fost plecat de acasă, la studiu, timp de 11 ani. Mi-a fost greu? Nu mă pot plânge, aceasta a fost alegerea mea. Imediat după studii, m-am angajat pe salariul minim pe economie. Și chiar dacă acesta era atunci doar 390 lei, tot eu sunt cel care am ales să rămân în țară. Aici simțeam că îmi pot aduce aportul.

Acum, după atâția ani de sacrificii asumate, cel mai mult mă bucur de timpul petrecut cu oameni frumoși. Împreună încercăm să sprijinim – educativ, mai ales, și caritabil, cât se poate – comunitatea în care trăim. Și simțim cu toții cum asta ne face soarta mai bună.

Așadar, singuri ne-am făcut o soartă bună. Singuri, într-o țară europeană. Și da, noi chiar considerăm că ne merităm soarta. Dar suntem și recunoscători, pentru că ne aflăm pe cel mai european și mai prielnic țărm al Mării Negre. Pe oricare alt țărm al Euxinului, ne-ar fi fost mult mai greu.

Kind reminder

Înțeleg că în afara bulei mele s-a organizat un festival al nostalgiei după vremurile trecute. Și nu zic nu, poate unora chiar le-a mers bine. Nomenclaturiștii și oportuniștii nu au dus-o rău, cu siguranță. În cele ce urmează, voi vorbi – cu seninătate și cât pot de succint – despre cum am dus-o eu și cei apropiați în acele vremuri. Poate așa își vor aminti și mințile scurte cât de bine le era în anii ’80-’90.

Sunt originar dintr-una dintre cele mai mari comune ale Județului Olt, Osica de Sus. Și provin dintr-una dintre familiile medii ale acesteia. Fiind mulți copii în casă, hainele se transferau de la frații mai mari la cei mici. Primeam chiar și ștrampii surorii mai mari, în loc de izmene, iarna. Haine noi? Poate o pereche de pantaloni sau un pulover de Paști sau de bâlci. Bascheții Finca de Drăgășani erau un lux pe care nu și-l permitea oricine. Astăzi, pe lângă excursiile școlare la mall-urile de la oraș, în comună s-a deschis un Pepco și elevii osiceni pot face parada modei pe Insta.

Meniul era mai degrabă vegetarian. Fasolea bătută cu mămăligă era delicatesă. Abia la sfârșitul săptămânii tăiam și o pasăre din curte. Din ea foloseam tot, chiar și ghearele, la ciorbă. Nici măcar penele nu le aruncam, erau folosite la umplerea pernelor. Dulciuri? În ’90, când la Căminul Cultural veneau ajutoarele de la francezi – deci nu de la ruși! –, ne băteam pe cutiile cu zahăr cubulețe, singurele dropsuri la care aveam acces. Azi, să cauți cu lupa și nu vei găsi pe cineva care să mănânce zilnic cartofi fierți – după cum spunea Dilimache deunăzi – decât dacă acel cineva și-a propus să țină vreo dietă. Iar dacă ar exista vreo familie care să le dea zilnic copiilor cartofi, acei părinți ar trebui decăzuți din drepturile parentale, pe motiv de indolență.

De la 10 ani a trebuit să merg la munca câmpului. Abia așteptam masa de prânz, pentru odihnă și pentru ouăle ochiuri îmbibate cu tiparul ziarului în care erau învelite. După cele 8-10 ore de sapă în canicula fierbinte din Câmpia Romanaților, urmau alte 2-3 ore de muncă în grădina gospodăriei. Minim 12 ore pe zi are ziua de muncă în gospodăria țărănescă. Recompensa celor opt luni – de primăvara, până toamna – de muncă la porumb, la tutun, la vie sau în grădină erau borcanele cu murături din beci, pătulul cu porumbi, lemnele pentru iarnă și nimic mai mult. De aceea, probabil, m-am ambiționat să fac liceul la oraș și tot de aceea îmi vine să râd când îl aud pe guru vorbind de gospodăria țărănească. Să meargă el cu toți exaltații lui în praful câmpului și să viseze la profitul uriaș al agriculturii făcute pe 1-2 hectare.

Școala. Asta mi-a plăcut. Mai ales că pe una dintre bănci am găsit scrijelit numele lui tata. A nu se înțelege că mobilierul școlii era moștenit de la părinți. Doar începutul lui septembrie nu îmi plăcea, că trebuia să frecăm podelele claselor cu gazolină. Și nici bătaia cu rigla peste degetele întinse pe bancă nu mi-a plăcut prea tare. A, și nici când eram nevoit să îmi fac temele la lumânare. Astăzi, în Osica Mare, școlile sunt foarte frumoase, au termopane, mobilier modern, teren sintetic de fotbal și, bonus, îți oferă posibilitatea de a merge în Erasmus.

Dar până la școală, dacă te prindea ploaia, îți pierdeai tenișii în mocirla de pe drum. Azi sunt asfaltate toate străzile. Șanțuri, apă, canal... Trăiască fondurile europene! Asta a făcut ca gospodarii comunei să-și construiască băi și să nu mai folosească buda din fundul curții. Așa, poate și pânza freatică se va mai purifica și nu va mai fi nevoie să mergem la Cheleștină să luăm apă potabilă. Apropo de băi, îmi amintesc că vara încălzeam apa la soare, dar iarna ne îmbăiam doar sâmbăta. Și, ca să nu consumăm butelia, ne spălam unul după altul în aceeași apă. Săpunul de casă era universal, și pentru haine, și pentru corp, și pentru păr. Pernuțele de șampon de urzici erau și ele un lux.

Nu o mai lungesc, sunt conștient că fiecare cuvânt în plus înseamnă un cititor în minus. Concluzionez spunând că cine nu și-a pierdut mințile – indiferent de statutul social dat de smartphone-ul pe care-l deține – nu poate fi nostalgic după acele vremuri. Doar mințile pierdute și cozile de topor și-ar dori întoarcerea la săpunul de casă, la sapa de lemn și la buda din fundul curții.

Răscruci

I

Educație desăvârșită la Sorbona sau în peluză?

Decență sau trivialitate?

Dreptul la proprietate sau naționalizare?

Multinaționale sau sovromuri?

Colaborare internațională sau izolaționism?

Circulație liberă sau vize de călătorie?

Liberă exprimare sau teroare?

Civilizație europeană sau înțelepciune rusească?

Democrație sau totalitarism de tip fascist?

EuROpa sau ROexit?

II

Marketing sau realitate?

Peluză sau aulă?

Încrâncenare sau senin?

Extremism sau democrație?

Dughin sau Barbilian?

În ghearele urssului sau în Europa?

Trecut sau viitor?

Papalitatea și românii – o legătură bimilenară

🔸Privind la originea latină a lexicului bisericesc român, putem lega creștinismul primar de pe teritoriul țării noastre de Roma. Însă acesta este, din păcate, un subiect argumentat insuficient d.p.d.v. istoric.

🔸Liga Sfântă – alianțele militare medievale creștin-europene, inițiate de papi, cu scop anti-otoman, la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

🔸Sinodul Ferrara-Florența – 1439. Delegați din țările române au semnat alături de Papa Eugen IV și de ceilalți participanți la Sinod actul unirii Bisericilor tradiționale: cea Catolică și cea Ortodoxă.

🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Cel puțin d.p.d.v. al Bisericii Greco-Catolice, putem vorbi despre legătura atât de benefică – spiritual, educațional, material și chiar politic – dintre papalitate și români începând cu unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei la 1700.

Pentru că a vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturală a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Papii acestui început au fost Inocențiu al XIII-lea și Clement al XI-lea.

🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor catolice din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron – sub pontificatul lui Benedict al XIV-lea – a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment istoric, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.

Bisericii Române Unite cu Roma i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională.

Ana Blandiana spune adesea să nu uităm că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, și Școala Ardeleană au fost primele instituții integrate în Europa.

🔸Și cele trei momente politice semnificative în ceea ce privește lupta pentru câștigarea drepturilor și libertăților românilor transilvăneni și apoi a Marii Uniri a tuturor românilor – “Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (1791 și 1792), Adunarea Națională de la Blaj (3/15 mai 1848) și Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României (1 decembrie 1918) – sunt, fără dubiu, o consecință a viziunii politice a românilor uniți cu Biserica Romei.

🔸Înființarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București (1883) și a Diecezei de Iași (1884) de către Papa Leon XIII, cel care a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și care a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

🔸Venerabilul Pius al XII-lea (1938-1958) a spus despre episcopii catolici români arestați de statul comunist: “Isus a avut 12 apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut 12 episcopi și nu a trădat niciunul”.

🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către Papa Paul al VI-lea, în timpul în care episcopul unit se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani.

🔸Al doilea cardinal român – iunie 1991. Alexandru Todea a fost creat cardinal de Papa Ioan Paul II, imediat după ieșirea din clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice.

🔸Vizita Sfântului Ioan Paul II în România – 7-9 mai 1999. Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care s-a deplasat într-o ţară majoritar ortodoxă. Pentru România, această vizită a însemnat un booster în ceea ce privește orientarea și deschiderea către Europa. Opțiune încununată cu aderarea la UE în 2007. Anterior, Ioan Paul II a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei. Deci și din punctul acesta de vedere îi suntem tributari.

🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.

Faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă.

🔸Al treilea cardinal român – 18 februarie 2012. Papa Benedict l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român, PF Lucian Mureșan.

🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj – Mica Romă – de către episcopul Romei mari, Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România (31 mai - 2 iunie 2019).

Dacă spuneam despre vizita Papei Ioan Paul II că o consider un booster în ceea ce privește drumul european al țării noastre, percep vizita Papei Francisc ca pe un booster spiritual al creștinilor români, indiferent de confesiune.

Cum va fi noul papă?

Toată lumea e înnebunită: Cum va fi noul papă, alb sau negru, progresist sau conservator?... Pentru liniștea sufletească a tuturor, reamintesc că Spiritul Sfânt și-a făcut treaba în mod excepțional în ultimele sute de ani. Astfel...

În secolul al XIX:

- Fericitul Pius al IX-lea – a definit dogma Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria și a convocat Conciliul Vatican I;

- Leon al XIII-lea – a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

În secolul al XX-lea:

- Sfântul Pius al X-lea – a permis împărtășirea frecventă, a reorganizat Curia romană și a luptat împotriva sclaviei;

- Benedict al XV-lea – a condamnat crimele Primului Război Mondial, s-a implicat în ajutorarea răniților și a celor afectați de război și a promulgat marele Cod de Drept Canonic;

- Pius al XI-lea – a condamnat nazismul și antisemitismul și a instiuit sărbătoarea Hristos Rege;

- Venerabilul Pius al XII-lea – a elaborat un program de pace în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a salvat numeroși evrei italieni ascunzându-i în Vatican sau în mănăstiri; despre episcopii catolici români arestați de statul comunist a spus: „Isus a avut doisprezece apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut doisprezece episcopi și nu a trădat niciunul”;

- Sfântul Ioan al XXIII-lea – a inaugurat Conciliul Vatican II și a îmbunătăți relația dintre Biserica Catolică și alte biserici;

- Paul al VI-lea – s-a întâlnit în repetate rânduri cu Patriarhul Ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului alături de care a revocat decretele de excomunicare reciprocă din 1054;

- Sfântul Ioan Paul al II-lea – a a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei, a călătorit în peste 100 de ţări şi s-a bucurat de o popularitate fără precedent;

În secolul al XXI-lea:

- Benedict al XVI-lea – teolog strălucit, a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale;

- Francisc – carismatic și spontan, a îndreptat atenția către persoanele vulnerabile și a rămas în amintirea tuturor cu stilul său de viață simplu și umil.

Acum putem răspunde cât se poate de limpede la întrebarea: Cum va fi noul papă? În mod cert va fi unul conform voinței și lucrării lui Dumnezeu și nu ale oamenilor. Iar iubitorilor de pariuri le propun un aforism catolic: Cine intră papă în conclav, cu siguranță va ieși cardinal.

Sângele lui asupra noastră

De prea multe ori s-a predicat în biserici că mulțimea care l-a însoțit pe Isus la intrarea în Ierusalim, de Florii, strigându-i: “Osana!”, este aceeași cu cea care a strigat în vinerea pătimirilor: “Răstignește-l! Răstignește-l!”. E bine de știut că lucrurile nu au stat chiar așa. Chiar deloc. Și de aceea aș vrea să clarificăm acest lucru și să spulberăm un mit clasic care circulă dintotdeauna printre creștini.

Mai întâi, evangheliile afirmă în unanimitate că cei care au strigat “Osana!” nu erau locuitorii Ierusalimului, ci ucenici și pelerini care îl însoțeau pe Mântuitorul către Ierusalim. “Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: Osana!” (Mt 21, 9 și Mc 11, 9) și “Când s-a apropiat de Ierusalim, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare” (Lc 19, 37). Mai mult, Matei întărește acest fapt evidențiind că, în ceea ce îl privea pe Isus, locuitorii Ierusalimului erau nedumeriți: “Când [Isus] a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare şi fiecare zicea: Cine este acesta? Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii, răspundeau noroadele.” (Mt 21, 10-11). Deși nunațează puțin lucrurile, nici Ioan nu face notă disonantă față de sinoptici: “O gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: Osana!” (In 12, 12-13).

Apoi, este absolut logic să considerăm că cei care au cerut răstignirea Mântuitorului și eliberarea lui Baraba erau locuitori ai Ierusalimului și susținători – sau poate chiar complici – ai liderului revoluționar. De ce? Pentru că vedem că mulțimea care a strigat “Răstignește-l!” era una obișnuită deja cu amnistia pascală a lui Pilat, una care a mers la pretoriu fix cu acest scop: “Norodul s-a suit şi a început să îi ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea totdeauna” (Mc 15, 8 ). Așadar, suporterii lui Baraba n-au putut decât să se bucure atunci când au văzut că liderii religioși s-au alăturat demersului lor. “Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” (Lc 23, 23).

Cunoscând deci aceste texte scripturistice, vă invit să fim mai atenți la pozițiile antisemite – tot mai prezente în societate, în ultimul timp – și la justificarea acestora prin folosirea versetului: “Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mt 27, 25). În definitiv, sângele lui Hristos este blestem sau este binecuvântare? Se varsă împotriva cuiva anume sau se varsă pentru noi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor?... În plus, nu se poate arunca vina pe toți iudeii din Ierusalim, din Palestina și din diaspora de acum 2000 de ani, pentru ce au făcut câțiva oameni manipulați de liderii lor. Cei mai mulți dintre evreii care au trăit atunci în Imperiul Roman nici măcar nu auziseră de Isus. Și de ce vocea acuzatorilor lui Isus ar fi fost reprezentativă pentru întreg poporul lui Israel? Erau cei prezenți în pretoriu împuterniciți să vorbească în numele tuturor evreilor din toate timpurile?

În volumul Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Inviere, Papa Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe iudei de vina colectivă de a-l fi crucificat pe Isus. Ilustrul Suveran Pontif a întărit că evreii, ca popor, nu sunt apăsați de nicio vină pentru răstignirea lui Isus și că Răspunderea pentru răstignire revine doar aristocraţiei templului şi susținătorilor ei, precum şi unor grupuri revoluţionare din Ierusalim. Poziția Papei Benedict privitoare la disculparea evreilor nu este o noutate în Biserica Catolică. Conciliul II Vatican, în Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra Aetate (În vremea noastră), a declarat clar şi răspicat că nu li se poate atribui evreilor vina pentru răstignirea și moartea lui Isus:

“Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor l-au dus pe Hristos la moarte, totuși, cele săvârșite în timpul pătimirii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) De aceea, să aibă grijă toți ca nu cumva, în cateheză și în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic și cu spiritul lui Hristos.”

La volan

2025 a fost declarat Anul Cardinal Iuliu Hossu, de către Stat. Prilej nemaipomenit pentru organizarea de evenimente omagiale care să-i evidențieze caracterul și calitățile Vestitorului Marii Uniri. Astfel de momente reparatorii am mai trăit și în anul 2019, atunci când Papa Francisc i-a beatificat pe episcopii martiri ai Bisericii Greco-Catolice la Blaj, pe Câmpia Libertății.

Însă, pentru noi, clerul și credincioșii uniți cu Roma - cei care suntem rodul verticalității neînfrânte de teroarea temnițelor bolșevice -, oare este suficient doar să ne bucurăm la evocarea momentelor de har din trecutul nostru?... Cred că, mai mult decât atât, este de datoria noastră să renunțăm la pasivismul care-i caracterizează tot mai mult pe creștinii zilelor noastre și să ne asumăm și noi jertfa făcută din iubire pentru Hristos și pentru Biserică de Fericiții Episcopi Martiri.

Când ești la volan, privești mai tot timpul in față și te uiți ocazional în oglinzile retrovizoare. Nu poți să conduci o mașină, dacă te încăpățânezi să privești doar în spate. La fel e și în cazul misiunii pe care am primit-o la Botez, aceea de a duce tuturor Vestea cea Bună. "Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi - le spune Mântuitorul celor care își doreau să-l urmeze - nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62).

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9, 14-29

Cum pot fi explicate cuvintele tatălui disperat din Evanghelie: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”? Cum poate acest om să spună că este credincios și, în același timp, să ceară ajutorul pentru a-și depăși necredința? Contextul acestei rugăciuni neobișnuite ne poate ajuta să-i înțelegem sensul.

Văzând în jurul ucenicilor săi mulțimea agitată, Isus întreabă ce s-a întâmplat, care este motivul disputei lor? Tatăl copilului demonizat i-a expus situația în care se afla fiul său și faptul că ucenicii nu reușiseră să-l ajute. I-a mai spus Domnului că au fost situații când fiul său a fost aproape de moarte și i-a cerut ajutorul. Isus l-a asigurat că totul este posibil pentru cel care crede. Atunci, tatăl copilului a exclamat: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Auzindu-l, Isus a certat duhul necurat și i-a cerut să iasă definitiv din copil.

Tema acestei relatări scripturistice este deci: credința și necredința. Mai întâi, Isus este dezamăgit de necredința mulțimilor: “O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”. La fel, în primă fază, și tatăl băiatului își arată necredința: “Dacă poţi face ceva, ajută-ne!”. Isus reacționează spunând: “Dacă poţi? Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”.

Ce împiedica vindecarea fiului posedat era, de fapt, necredința tatălui. Și nefericitul părinte își dă imediat seama de acest lucru, rostind: “Cred, Doamne! Ajută-mă să îmi înving necredința!”. Altfel spus, tatăl recunoaște că are o credință care e departe de a fi perfectă. Și dacă nu are suficientă credință, atunci îi cere lui Isus să îl ajute să aibă câtă îi trebuie. “Am credință, dar ajută-mă să am și mai multă!”, spune tatăl... Isus este mulțumit de acest răspuns și îi vindecă băiatul.

Și noi ne identificăm uneori cu acest părinte. Recunoașterea sinceră a insuficientei noastre credințe îi permite lui Dumnezeu să lucreze în viețile noastre. Putem deci să-i cerem Domnului tot ceea ce ne trebuie, iar când ne îndoim că vom primi ceea ce cerem, să-i cerem și noi mai multă credință. Când șovăim în a-l urma pe Domnul, la fel, îi putem cere mai mută hotărâre. Când nu avem dispoziție să ne supunem învățăturii sale sfinte, îi putem cere mai multă astfel de dispoziție.

Așadar, “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” este și o declarație de credință, dar și o recunoaștere a necredinței noastre. Putem să preluăm și noi aceste cuvinte și să le transformăm într-o succintă rugăciune pe care să o tot repetăm zi de zi, la fel ca pe Rugăciunea Inimii.

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Arca lui Noe, prefigurare a Bisericii lui Hristos

Geneză 7, 6-9

Nu aș putea să vă vorbesc despre potop, fără să încep cu o anecdotă tematică. Cică, atunci când încă trăiau împreună pe pământ, elefantul l-a întrebat pe dinozaur dacă Noe i-a cerut prietenia pe Facebook. Dinozaurul i-a răspuns că nu. “Destul de trist” – a concluzionat elefantul.

În relatarea potopului din Cartea Genezei există mai multe simboluri referitoare la Biserică. Apa a curățat pământul de rău în timpul potopului, dar ea simbolizează și botezul care ne-a curățat de păcate și prin care am devenit membre ale trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica. Iar arca lui Noe este chiar prefigurarea Bisericii, locul de refugiu în care ne găsim mântuirea, în mijlocul furtunilor acestei lumi. Apoi, așa cum Noe și-a construit corabia, la fel și Isus a construit Biserica. Și așa cum oamenii din arcă au început o viață nouă după potop, la fel și noi, prin botez, suntem chemați la o viață nouă, aceea de a fi părtași la misiunea lui Hristos și a Bisericii.

Dar de ce este Biserica atât de importantă, de ce nu este suficient să fim doar niște persoane spirituale? În primul rând, pentru că Biserica este trupul lui Hristos, iar noi, cei botezați, suntem părți ale acestui trup. Nu e cazul să pierdem vremea acum, gândidu-ne care dintre noi este inima sau care este coloana vertebrală sau care este apendicele Bisericii... Faptul că suntem părți sau membre ale Bisericii este lămurit de Sfântul Pavel în I Corinteni 12, unde apostolul spune că Dumnezeu ne dă daruri diferite și astfel avem cu toții calități unice care să compenseze slăbiciunile altora. Așadar, darurile spirituale ne-au fost oferite în vederea slujirii altora, nu pentru a fi folosite în interes personal.

Sfânta Tereza de Avila spunea în acest sens: “Hristos nu are alt trup decât pe al tău. Nici alte mâini, nici alte picioare decât pe ale tale. Ai tăi sunt ochii prin care el privește lumea cu compasiune. Ale tale sunt picioarele cu care el umblă pentru a face binele. Ale tale sunt mâinile cu care el binecuvântează întreaga lume. Ale tale sunt mâinile, ale tale sunt picioarele, ai tăi sunt ochii... Tu ești trupul său”.

În Matei 18, 20, Isus ne spune că “unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor”. Aceasta este deci dorința lui Isus: să stăm împreună cu alți creștini și nu izolați, pentru ca astfel Dumnezeu să ne poată vorbi prin ceilalți. În plus, plinătatea credinței se poate trăi doar în Biserică, împreună cu ceilalți botezați. Extrem de importantă este și apartenența la o comunitate bisericească. Făcând parte dintr-o comunitate, putem împărtăși cu ceilalți drumul nostru spiritual, putem împărtăși de asemenea aceeași învățătură a Evangheliilor și a Bisericii, aceeași liturgie, aceleași trăiri și aceeași istorie. Toate acestea, împreună, ne dau sentimentul apartenenței și ne ajută să nu ne simțim înstrăinați.

În încheiere vă invit să ne mai întoarcem puțin la imaginea corabiei lui Noe ca prefigurare a Bisericii lui Hristos. Vremurile pe care le trăim nu sunt cu mult diferite de cele ale lui Noe. Ca și atunci, lumea este caracterizată de răutate, de nedreptate și de violență. Să nu uităm, totuși, că așa cum numai cei din arcă au fost salvați, la fel și noi, doar dacă vom rămâne în Biserică vom fi mântuiți. Amin!

Creație vs. evoluție

Geneză 1, 24 – 2, 3

Pornind de la lectura din Cartea Facerii, voi aduce în discuție dezbaterea ultimelor secole: creație vs. evoluție. Suntem urmașii lui Adam și ai Evei sau ne tragem din maimuțe? Sau poate – atenție, spoiler alert! – mai există o a treia opțiune?

În 1859, Charles Darwin a prezentat în Originea speciilor teoria sa evoluționistă: viața a început într-o supă primordială, considera el, și apoi a evoluat. Cele mai puternice specii au rezistat, cele mai slabe nu. Astfel, totul se reduce la hazard. Însă noi știm că Universul nu e rezutatul unei întâmplări, ci e ceva intenționat, minunat și făcut din iubire. A doua teorie, cea creaționistă, se bazează pe interpretarea simplistă, la propriu, a primelor capitole din Cartea Genezei, ca și când un martor ocular și-ar fi notat ce a făcut Dumnezeu în fiecare zi. Și mulți dintre creștini ar paria pe această a doua teorie.

Teoria numărul trei, cea asumată de Biserică, ne îndeamnă să nu privim zilele creației biblice ad litteram, ci mai curând ca pe o figură de stil, dar care ne poate dezvălui adevărul. Iar un prim adevăr al Facerii este acela că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aici derivă demnitatea şi destinul nostru etern. Apoi, dacă luăm în considerare spusele Sfântului Petru – că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi (2 Petru 3, 8) –, am putea vorbi despre zilele creației și ca despre niște ere evolutive a căror cursivitate are sens și din punct de vedere științific: apariția Universului, apoi a Pământului, a plantelor, a animalelor din apă, din aer și de pe uscat și, în final, a omului. Și chiar dacă primele capitole ale Genezei sunt marcate de un limbaj figurat, acestea ne arată clar raportul lui Dumnezeu cu creația sa și implicit cu omul. Papa Benedict al XVI-lea – pe când era Arhiepiscop de München – spunea în acest sens despre Geneză că scopul ei nu este acela de a explica cum a apărut omul, ci de a afla cine este el și care este originea sa cea mai profundă.

Dar de ce nu apar și dinozaurii în Biblie, ar putea întreba unii mai curioși. Pentru că Geneza nu este un tratat de știință sau de biologie sau de istorie. Asta nu înseamnă, așa cum spuneam, că nu găsim în ea lucruri adevărate. Probabil că dacă ar fi fost scrisă în zilele noastre, Cartea Facerii ar fi vorbit și despre Big-Bang și despre expansiunea Universului, teorii care, apropo, au fost inițiate de fizicianul și preotul catolic belgian Georges Lemaître. Însă cărțile Vechiului Testament au fost scrise cu mii de ani în urmă, atunci când omenirea mai avea mult până să ajungă la cunoașterea științifică.

Credem, așadar, și în facerea lumii, dar și în evoluția ei conform unui scop superior. Iar credința într-o creație evolutivă ne poate oferi și acele răspunsuri la care știința e incapabilă să răspundă. Spre exemplu, dacă noi, persoanele umane, suntem rezultatul hazardului, atunci gândurile și deciziile noastre sunt și ele la fel, tot rezultatul întâmplării?... Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este creatorul Universului, descoperind tot mai multe adevăruri științifice despre Univers, de fapt, înțelegem tot mai multe lucruri despre Dumnezeu. Știința este deci un dar care ne poate apropia de Dumnezeu.

În concluzie, creștinismul și știința sunt compatibile, dacă vom considera că Dumnezeu a creat evoluția și că adevărul – sacru sau științific – îi aparține doar lui. În plus, creștinismul și știința se completează reciproc pentru că Dumnezeu este al tuturor – și al teologilor, și al oamenilor de știință – și se folosește de toți pentru a ne face cunoscută iubirea sa creativă: de la complexitatea legilor Universului, până la trăirile aparent banale prin care trecem fiecare dintre noi. Închei cu cuvintele aceluiași papă, Benedict al XVI-lea, care spunea la începutul pontificatului său: “Nu suntem un produs întâmplător şi fără sens al evoluţiei. Fiecare dintre noi este rezultatul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este dorit, fiecare dintre noi este iubit, fiecare dintre noi este necesar”. Amin!