Comoditatea Postului

Parafrazând cuvintele rostite de Papa Francisc la predica de marţi, 28 martie, spusă în capela Casei Sfânta Marta din Vatican, am putea spune şi noi că postul înseamnă să iei viaţa aşa cum este, fără să te plângi şi, mai ales, fără să te laşi paralizat de păcatul comodităţii. Pentru că, în definitiv, eu cred că aceasta ar fi o excelentă definiţie a postului: a posti înseamnă a lupta împotriva comodităţii. În cazul meu, cel puţin, comoditatea este instrumentul de măsură care indică, indirect proporţional, calitatea postului ţinut. Şi trebuie să recunosc faptul că, de cele mai multe ori, comoditatea îşi găseşte lejer loc în viaţa mea, indiferent de perioada liturgică a anului.

Însă nici nu pot să fiu prea aspru cu mine – cine mă cunoaşte ştie că autoacuza nu este vreuna dintre virtuţile pe care le posed – şi de aceea vă mărturisesc că şi eu mă străduiesc, atât cât pot, să ţin posturile propuse de Biserică. Ştiţi, printre harurile primite la hirotonire nu se numără şi acela de a fi postitor, ba chiar dimpotrivă, aş putea spune! Şi cu toate acestea, mi se poate întâmpla ca parţial să simt că am postit şi eu, dar numai atunci când nu sunt singur, numai în cazul în care sunt susţinut de alţii. De fapt, atunci când sunt însoţit şi de altcineva pe acest parcurs, postul îmi pare atât de facil, încât nimic nu-mi mai pare mai comod decât… să-l ţin! Iar cei care m-au ajutat şi susţinut în acest post, în timpul căruia ne şi aflăm, sunt tinerii mei prieteni în faţa cărora, cu această ocazie, mă înclin.

Ei sunt cei care mi-au propus ca şi de data aceasta să înlocuiesc comoditatea fizică cu confortul sufletesc adus de postul faptelor. Mai exact, mi-au permis ca în toată perioada Postului Mare să stau în preajma lor şi să învăţ să dăruiesc, cu timp şi fără timp. Şi, aşa cum spuneam, parţial am învăţat. Lecţiile au constat în pregătirea şi în servirea a două mese calde pe săptămână, joia şi duminica, pe toată perioada acestui post, celor mai mici dintre fraţii lui Isus din Râmnic, aceia al căror acoperiş de deasupra capului este cerul liber. (Paranteză: a avea cerul senin drept acoperiş este de cele mai multe ori o binecuvântare, cercetaşii vă pot confirma acest lucru.) Aceasta a fost şi încă este o acţiune în care am simţit adesea – şi uneori chiar cu intensitate – lipsa comodităţii corporale. Dar, revenind la premisa din debutul acestei mărturisiri, aceasta e de bine, credeţi-mă pe cuvânt, căci rare sunt momentele în care mi se instalează în suflet un asemenea confort.

Desigur, nu mi-am propus să reduc postul şi complexitatea sa doar la a face câteva fapte de caritate. Dar, preabunilor, pornind de la aceste acţiuni concrete, am învăţat mai multe lucruri despre ceea ce înseamnă a posti. Am învăţat că să posteşti înseamnă să renunţi la lucrurile care îţi pot aduce un plus de comoditate în viaţa trupului, dar care nu sunt şi importante pentru suflet. De asemenea, am învăţat că să posteşti înseamnă să te retragi din confortul cotidian, pentru a-l întâlni pe Domnul şi pe fraţii săi mai mici. Am mai învăţat că să posteşti înseamnăsă suferi la propriu – spre exemplu, să-ţi frigi degetele pe tava încinsă din cuptor – şi să nu-ţi pese atât de mult de această durere a corpului, cât îţi pasă de sufletele pe care trebuie să le hrăneşti. Şi am mai învăţat că post înseamnă şi să primeşti. Iar noi, credeţi-ne, chiar am primit destule.

Aşadar, nici măcar nu am putea spune că toate aceste eforturi ale noastre au fost gratuite, căci am primit. Am primit, în primul rând, bucuria dumnezeiască a dăruirii, am primit răsplata prieteniilor fără interes, am primit satisfacţia lucrului bine făcut, am primit sprijin şi încurajări şi am primit zeci de zâmbete şi recunoştinţă. Însă, în cele din urmă şi mai presus de toate acestea, am primit ceea ce ne dorim să primiţi şi domniile voastre în puţinul timp rămas până la grandioasa sărbătoare a Învierii Sfinte a Domnului: darul comodităţii de a posti.

Preluare: http://cutimpsifaratimp.ro/