Spălarea picioarelor

Text scripturistic: Ioan 13, 1-17.

Spălarea picioarelor - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

Este posibil, preabuni cititori, ca prin episodul scripturistic propus astăzi spre meditare, acela al spălării păcioarelor ucenicilor, să găsim şi cheia care să îl deschidă pe cel al ungerii Domnului cu mir de mare preţ. Însă pentru a putea pătrunde şi mai bine sublimul gest făcut de Mântuitorul, trebuie să facem câteva lămuriri în ceea ce priveşte mersul pe jos, cel mai obişnuit mijloc de transport în Palestina de acum 2000 de ani.

Pentru a se deplasa, chiar şi pe distanţe lungi, oamenii antichităţii erau nevoiţi să-şi folosească propriile picioare. Gândiţi-vă numai la ce ar însemna acest lucru pentru omul modern. Cum ar fi să străbatem distanţa dintre marile oraşe ale ţării la pas? Nici măcar nu ne-am putea închipui ce dureri groaznice de picioare ne-ar provoca un astfel de efort. Dar să revenim în Palestina din timpul lui Isus. Remediul oferit de casele de odihnă împotriva unor astfel de dureri era îmbăierea picioarelor în apă caldă şi masajul acestora, muncă făcută de regulă de slugile casei. Poate că tocmai de aceea acest tip de hanuri care se aflau pe marginea drumurilor şi în care călătorii îşi puteau recupera energia se numesc astăzi restaurante, pentru că în ele se restaura energia drumeţilor extenuaţi. Iată, aşadar, care este contextul socio-cultural în care ucenicii au fost puşi în ipostaza de a le fi spălate picioarele de către Mântuitorul însuşi.

Să ni-l imaginăm pe Isus care se încinge cu un ştergar şi care se apleacă pe rând la picioarele ucenicilor săi. Să ni-l imaginăm cum ia în mâinile sale sfinte acele picioare pline de bătături care au străbătut alături de el, timp de trei ani, ţinuturile Palestinei. Oare se gândea Isus în acele momente în care se îngrija de revigorarea discipolilor săi şi la kilometri pe care picioarele acestora urmau să-i mai străbată pentru a vesti evanghelia?...

Din relatarea evanghelică vedem că Simon Petru a fost surprins şi s-a simţit stânjenit de gestul lui Isus de a-i spăla picioarele. Foarte probabil şi ceilalţi ucenici au reacţiaonat la fel. Şi la cum îl cunoaştem pe Petru, cu siguranţă ar fi vrut ca el să fie cel care să-i spele picioarele Domnului. La fel am fi vrut şi noi, să fim noi cei care-i spală picioarele lui Hristos şi nu invers, sunt convins de acest lucru. Însă, a spăla picioarele celorlalţi şi a ne lăsa spălaţi pe picioare sunt cele două feţe ale monedei pe care o numim viaţă creştină, spunea într-o predică părintele Ernest Munachi Ezeogu.

De fapt, dacă nu îl lăsăm pe Domnul să ne spele, să ne cureţe, mai întâi, ca să îi putem aparţine, atunci nu vom putea avea împuternicirea de a-i spăla pe fraţii săi mai mici. “Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13, 8) i-a spus Domnul lui Petru. La fel ne spune şi nouă. Şi pentru ca acest lucru să se poată întâmpla, este nevoie ca şi noi să stăm în faţa Mântuitorului şi să ne lăsăm spălaţi. Numai în acest fel vom putea să mergem şi noi şi să le spălăm picioarele altora. De fapt, spălarea picioarelor, slujirea, celorlalţi este o obligaţie care ne este trasată în textul scripturistic asupra căruia medităm: “Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15-16).

În concluzie, episodul spălării picioarelor ucenicilor de către însuşi Învăţătorul lor este celebrarea iubirii profunde pe care, după ce mai întâi am experimentat-o noi înşine, suntem datori să o ducem şi celorlalţi, pentru ca şi ei să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus Hristos, Domnul nostru.

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/