Popa-n Blugi

M-a mâncat undeva cu notele puse pe Facebook şi acum…, trebuie să mă scarpin. Ţin totuşi să precizez că această mâncărime nu este una tocmai neplăcută. Totul a pornit în vacanţa intersemestrială, atunci când, într-un grup al tinerilor mei prieteni, am început să las câte o notă zilnică. Nu vă voi da numele grupului, desigur, deoarece e unul din acele grupuri „selective”, în care membrii chiar se cunosc între ei. Aşadar, primul citat din Popa-n Blugi spunea ceva de genul: „Dumnezeu nu îşi ia niciodată vacanţă, deci poate fi deranjat oricând, fără nici o problemă”. Apoi au urmat altele, dar a mai urmat şi propunerea celor din grup de a face cunoscute notele respective. De aici ar trebui să ştiţi povestea şi scopul declarat al citatelor, adică acela „de a-i surclasa şi detrona pe titanii citatelor inspiraţio-motivaţionale, pe maeştrii: Tony Poptamas, Teo Trandafir şi, de ce nu, pe însuşi Osho”. Iar dacă nu ştiţi despre ce vorbim, atunci puteţi răsfoi albumul Popa-n Blugi, citate.

Însă despre altceva vreau să vă scriu astăzi, despre ceva ce unora le-a stârnit amuzamentul atunci când au găsit respectivele citate pe Facebook: „Dar de unde, domne, pseudonumele ăsta de Popa-n Blugi?”.

Păi, să vă spun. Prietenii mai vechi, cei care ar putea intra şi în grupul selectiv de care vă povesteam, au auzit cu siguranţă de Titircă Inimă-Rea, părintele diriginte din liceu. Sfinţia sa avea obiceiul de a ne verifica grosimea şi lungimea perciunilor, dacă ne-am lăsat cioc, materialul textil pantalanolilor şi chiar şi dacă purtam izmene. Acum ne interesează numai pantalonii. Mai ţineţi minte blugii Little Big din anii 90? În special pe cei negri, mulaţi pe tur? E, aceia! Adesea, noi, seminariştii, încercam să îi asortăm la cămaşă şi la sacou şi, tot adesea, Titircă ne tăia tot elanul de designeri vestimentari. „Păi, băh, berbecule,ce-o să faci, băh, când o să fii preot, o să porţi reverendă de blugi şi o să mergi cu motorul prin parohie, băh? Să ţi se spună Popa-n Blugi, asta vrei?”, îi dojenea aspru dirigu’ pe ăia pe care îi prindea încălcând codul vestimentar al seminarului. Dar poziţia sfinţiei sale referitoare la blugi nu a mai contat, de vreme ce la facultate pe nimeni nu interesa în ce te îmbrăcai…, la propriu vorbind. Deh, decadenţa civilizaţiei occidentale!

Am uitat pentru câţiva ani de interdicţia de a purta blugi. Odata hirotonit, însă, am dat în parohie de doamnele cu mai multe zeci de primăveri pe care le auzeam şi eu şoptind că nu calc a popă, dar cine le băga în seamă? Până când un coleg – tipicar de fel în ceea ce priveşte ultimele tendinţe în materie de sutană - uşor stânjenit, dar satisfăcut că mă poate pune la punct, s-a apropiat de mine la proscomidiar şi mi-a şoptit: „Auzi, Victoraş, ştii cum îţi zic babele?… Popa-n Blugi!”. Vă daţi seama, atât mi-a trebuit! Iar când căutam un nume pentru blog - Ostropel neavantajându-mă prea tare - acesta a fost singurul care îmi răsuna în minte. Şi, totuşi, am hotărât să nu las ca titlu al paginii mele online numai un pseudonim, ci să-mi asum cele scrise, fie bune, fie mai puţin bune. Dar nici la Popa-n Blugi nu puteam renunţa, prea mă ungea pe suflet!

Trecând peste acestea, vă invit să căutaţi originea blugilor. O să vedeţi că aceştia au apărut atunci când Levi Strauss căuta un material textil mai rezistent pentru confecţionarea de salopete necesare muncitorilor din minele de aur californiene. Aşadar, dacă ar fi după mine şi dacă aş vrea să mă alint, Popa-n Blugi s-ar putea traduce cu Popa-n Salopetă sau cu Popa-n Haine de Lucru.