Crucea, suferinţă sau iubire?

Cristo - José López Furió

„Dacă voieşte cineva să vină după mine,

să se lepede de sine însuşi,

să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”

– Marcu VIII, 34 –

vom auzi clar invitaţia pe care ne-o adresează Mântuitorul, în duminica după praznicul Înălţării Sfintei Cruci. „Să-şi ia crucea”…, adică să suporte cu stoicism durerile şi suferinţele de zi cu zi, am fi tentaţi să credem uitând că, mai mult decât durere, crucea înseamnă iubire, iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Pentru că dacă ne îndreptăm privirea cu atenţie către un crucifix, îl vom vedea pe Răstignit cu braţele larg deschise îmbrăţişându-ne şi, în acelaşi timp, arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Este absurd să credem că Dumnezeu iubeşte durerea şi suferinţele oamenilor. Dacă ar fi fost aşa, creştinismul nu ar mai fi avut în centru Învierea, ci Patimile Domnului.

Aşadar, crucea este sinonimul iubirii absolute. Nu doar o iubire care compătimeşte şi spune vorbe de încurajare, ci una care se lasă răstignită, jertfită, în cuie, între cer şi pământ. Cei care sunt capabili să-şi sacrifice viaţa pentru alţii, fac acest lucru din iubire, nu pentru ca sunt sadici. Părinţii care nu îşi înternează copiii bolnavi în ospicii sau nu-i abandoneaza în orfelinate, tot din iubire se consumă pentru micuţii lor. Copiii care îşi îngrijesc părinţii bătrâni şi nu-i duc în aziluri, la fel. Soţii care rămân să sufere alături de parteneri atunci când obstacole imense ameninţă familia, tot din iubire o fac. Pentru că acesta este exemplul pe care ni l-a dat Învăţătorul inimilor noastre prin patima sa sfântă: să nu iubim cu măsură, ci până la capăt!

Dar dacă spunem despre cruce că e sinonimul iubirii şi nu al suferinţei, atunci cum explicăm durerea celui nevinovat, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm. Unde este bunătatea lui Dumnezeu atunci când vedem imaginea copilului înecat în Mediterană, spre exemplu?… Să nu uităm, totuşi, că traficul de persoane, violurile, conflictele armate, crimele etc., sunt opera omului şi nu a lui Dumnezeu. Acestea sunt momente de durere a căror cauză este folosirea total eronată a libertăţii cu care am fost înzestraţi. Însă, în faţa unui copil care suferă din cauza unei boli incurabile sau care moare în urma unui cataclism natural, chiar şi cei care posedă credinţa cea mai mare încep să se îndoiască. Pentru că oricât am fi de buni creştini, nu putem fi scutiţi de suferinţă.

Şi atunci, care este răspunsul acestui mister al suferinţei?… Nicăieri nu putem găsi un astfel de răspuns. Dar dacă totuşi vom cerceta scriptura, ceva-ceva tot vom găsi: un Dumnezeu atât de bun încât să sufere şi să moară alături de noi şi care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa toate suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce suferinţa, cât văd măsura iubirii absulute a lui Dumnezeu.