Îmbarcarea şi vămuirea îndelung aşteptate

A luat o pauză destul de lungă de la scris, însă a fost şi utilă, deoarece am avut posibilitatea să-mi împrospătez memoria cu locurile vizitate în hagialâcul despre care am început sa fac referire aici. Rămăsesem la debutul futunos al pelerinajului de Paşte de la Vatican din 2006. Luat în băşcălie de pelerini – şi pe bună dreptate – din cauza promisiunilor deşarte, abia aşteptam să ajungem la Lugoj unde alături de cei câţiva pelerini, ar fi trebuit să se îmbarce şi doi preoţi de-ai noştri, fraţi, cărora urma să le predau conducerea. Odată ajunşi în Lugoj, în jurul orei 22.30, am mers direct la părintele Ovi Bi pe care-l cunoşteam din Oradea, spunându-i să se aşeze pe locurile din faţă pentru a conduce pelerinajul. Răspunsul sfinţiei sale a fost răvăşitor:

- Ostropele, nu te supăra, dar noi (preoţii fraţi şi soţiile) suntem în vacanţă; rămâi tu în faţă şi condu!

În mod normal, apropiaţii ştiu că nu m-ar fi deranjat să conduc. Ba, dimpotrivă! Dar în acest caz, totul devenea din ce în ce mai anormal. Ar fi trebuit să anticipez răspunsul lui Ovi încă de când am văzut că toţi patru adoptaseră o ţinută lejeră: treninguri albe identice şi pantofi sport. Pus în faţa faptului împlinit am tras o gură mare de aer în piept şi m-am încurajat să rămân şef peste peregrini încă o oră şi puţin, până când am fi ajuns la Timişoara. Acolo, la ora 00.00, îmi spuneau cei doi şoferi de capitală, ar fi trebuit să urce în autocar ultimii peregrini însoţiţi de un alt preot, tot de-al nostru. Ajunşi cu puţin înainte de miezul nopţii la locul de întâlnire, ne-am pus pe aşteptare. Şi dăi, şi rabdă, şi aşteaptă, şi grupul din Timişoara nu mai venea. Pentru că aflasem abia în momentul plecării de faptul că vom mai prelua alte două grupuri, se subînţelege că nu aveam numărul de telefon al părintelui şi că nu cunoşteam absolut nici o persoană din cele ce aveau să ni se alăture.

Din murmurul de nemulţumiri care mă împresura, am auzit două voci ale unor senioare din Râmnic ce mă întrebau de toaletă. Cică, le podidea şi nu ar mai fi putut răbda. Văzând că în proximitate erau închise toate prăvăliile, le-am spus doamnelor să mă urmeze şi am ciulit urechea să aflu unde se auzea muzica de club. La două străzi de locul unde staţionasem, într-un subsol am şi găsit clubul de unde străbăteau decibelii în miez de noapte în centrul urbei de pe Bega. Le-am convins pe bătrânele că aceasta era singura lor şansă şi, printre lasere şi lumini de stroboscop, le-am purtat pe acestea către WC-ul mult dorit. Am avut totuşi şansă că toaletele se aflau la intrarea în club şi că nu am fost nevoiţi să străbatem prin mulţimea de mâini ridicate ce loveau ritmat aerul de deasupra capetelor. Le-am însoţit apoi pe doamne spre ieşire şi ne-am îndreptat către Neoplanul înmatriculat în Bucureşti cu care făceam respectiva deplasare. Iar aici, ce să vezi, se pusese de-o răzmeriţă! M-au sufocat cu întrebări la care nu puteam avea nici un răspuns: care era ora de întâlnire cu cei din Timişoara, de ce a trebuit să pierdem o noapte pe autocar înainte de a ieşi din ţară, ce organizare era asta etc., etc. Pe deasupra, Nea Vasile s-a găsit să mai ţină şi un discurs în care le explica pelegrinilor că se întinde pe holul de pe mijlocul autocarului ca să doarmă şi că nu sfătuieşte pe nimeni să-l deranjeze.

Pe la 05.00 dimineaţa, când aproape toată lumea adormise, au ajuns la punctul de întâlnire şi cei din Timişoara. Oricât de mult mi-aş fi dorit să le sar la beregăţi şi să-i întreb de ce au întârziat, auzindu-le răspunsul blajin: „Domnul Pilif ne-a spus că 05.00 e ora de îmbarcare”,  m-am stăpânit. Cu greu, e adevărat, dar, încurajat că voi preda atribuţiile conducătorului de pelerinaj, am reuşit. Părintele din Timişoara, un om de o blândeţe ieşită din comun (spre ruşinea mea nu i-am reţinut numele, aşadar îi voi spune Blândul Părinte), a refuzat şi dânsul să mă înlocuiască şi, din nefericire, s-a aşezat cu soţia fix în spatele lui Nea Vasile. Acum, peste ani de la evenimentele acestea, înţeleg şi de ce oltenii ocupă mai toate funcţiile de conducere în stat… Că noi am vrea să renunţăm la ele şi la povara de a fi conducători, dar voi nu şi nu!

Bucuroşi nevoie mare că puteam în sfârşit să o luăm din loc, am rostit o decadă de rozariu şi ne-am îndreptat către Nădlac unde ne aşteptam să întâlnim şi alte autocare venite din Ardeal şi unde urma să fim vămuiţi. Dar, cum socotelile făcute acasă nu se brodeau cu cele din Neoplan, ne-am trezit singuri în vamă, la mâna şoferilor şi a poliţiştilor de frontieră. Aştia doi, golanii aştia de şoferi, au început încă de la Arad să-mi bata apropouri că, vezi Doamne, să facem o chetă în euro pentru vameşi, că se oferă ei să le-o ofere lor, că să nu stăm nu ştiu câte ore în vama, că să vezi şi să nu crezi.

- Ce, mă!? – am replicat eu - noi reprezentăm Biserica, nu putem face aşa ceva! Cum să le cer eu mită peregrinilor care merg la Vatican?

- Bine - au mârâit şoferii printre dinţi la mine – cum vrei!

Ajunşi în Vama Nădlac, golanii s-au întreţinut vreo două minute cu poliţiştii de frontieră, apoi au deschis calele autocarului şi ne-au transmis să ne aşteptăm controlul bagajelor. Însă pe când ne erau verificate paşapoartele, dăm de o altă dandana: o doamnă din Vâlcea omisese să ia procură notarială de la soţ, deoarece ieşea din ţară însoţită de fetiţă!! În timp ce doamna încerca să trezească la 07.00 dimineaţa nu ştiu ce notari din Râmnic care să trimită împuternicirea prin fax, noi aşteptam cuminţi ca destoinicii vameşi să ne verifice bagajele. Şi am tot aşteptat vreo… patru ore! Simţind în ceafă impulsul sufletelor din autocar, am apelat la atuul din dotare: colarul clerical. Aşadar, mi-am pus colarul la cămaşă şi am coborât pentru a-l aborda pe un domn vameş care se tot fâţâia pe lângă autocar.

- Bună ziua, suntem un grup de peregrini din Râmnicu Vâlcea, din Lugoj şi din Timişoara, vrem să mergem la Vatican de Paşti.

- Sunteţi preot? - m-a chestionat domnul.

- Aaa, îîî, păăăi… - mă tot fofileam eu să-i răspund

- Îl cunoaşteţi pe părintele Angelo de la Lugoj? – continuă domnul vameş.

- Daa, cum să nu, îl ştiu!

- Staţi să-l sun, că mi-e naş, să-i spun că sunteţi în vamă! Cine să-i transmit că-l salută?

Asta îmi mai lipsea, de unde să mă ştie pe mine părintele vicar de la Lugoj!? E adevărat că ne cunoscusem la campionatul anual de fotbal care se ţinea între facultăţile de teologie catolică din ţară, la Sinaia; dar din cauza unui clinci pe teren, întâlnirea noastră nu fusese una tocmai fair-play. Trebuia, deci, să evit să spun că sunt Ostropel.

- Victor de la Oradea! – mi-am încercat norocul.

După ce a discutat câteva clipe la telefon cu părintele Angelo, domnul vameş ne-a făcut un semn eliberator că putem merge mai departe. Între timp, primise şi doamna procura notarială; aşa că, după aproape 20 de ore de la plecarea din Râmnic, abia reuşeam să ieşim din ţară. Iar acum realizez cât de mult mai am de scris despre acest hagialâc. Va urma Prater-ul din Viena, fiţi vigilenţi!