Copiii sunt... ceea ce îi educăm să fie

În postarea precedentă am amintit - vag, este adevărat - despre egala demnitate a femeii şi a bărbatului. De multe ori însă această demnitate egală, greşit aplicată, face ca cei mai mici din familie, copiii, să sufere cel mai mult. Cum? În ultimii ani s-a dedus - în mod eronat - că onoarea sau demnitatea femeii derivă mai mult din jobul profesat decât din activitatea familială. Chiar feministele susţin cu convingere că o femeie cu o carieră de succes este modelul preferat uneia casnice. Personal, admir ambele cazuri. Însă, mă consider un fan declarat al doamnelor care, chiar dacă sunt epuizate după efortul depus (acasă sau la serviciu), îşi găsesc şi dedică suficient timp educaţiei sănătoase a copiilor.

Obligaţia ambilor soţi de a fi educatori derivă din vocaţia lor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu. Aşadar, deoarece din iubire şi pentru iubire părinţii au adus pe lume o nouă făptură, tot ei sunt datori să se îngrijească de creşterea şi de dezvoltarea acesteia. Părinţii sunt (sau cel puţin aşa ar trebui să se pretindă) primii şi principalii educatori. Cunosc cazuri în care funcţia educativă a doar unuia dintre soţi, atunci când a lipsit, a fost înlocuită cu mare dificultate. Putem concluziona, fără să greşim, că educaţia părintească este inalienabilă şi nici nu poate fi înlocuită. Chiar dacă vorbim despre simpaticii bunici, despre alte rude, sau chiar despre exoticele bone indoneziene, nimeni şi nimic nu poate înlocui iubirea maternă şi paternă.

Ar mai trebui spus şi că educaţia familială nu înseamnă compensarea absenţei din viaţa copilului cu cumpărarea telefoanelor inteligente sau a tabletelor PC de ultimă generaţie. În special astăzi - când consumismul a devenit religie pentru mulţi oameni -, copiii trebuie să crească într-o libertate justă faţă de bunurile materiale. Dacă nu-i vom învăţa pe copii că omul este mai preţios prin ceea ce este, decât prin ceea ce are; să nu ne mai mirăm când vom afla că şi-au ales modele dintre personajele mondene ale căror nume se cer a fi scrise cu iniţiale mici. Oricât de multe şi de diverse modele ne sunt propuse de formatorii (sau, în fine, fărâmătorii) de idei – fie ei: cătălini, mădălini sau capatoşi -, familia este şi trebuie să rămână prima şi fundamentala şcoală a societăţii şi a sociabilităţii.

Exemplul nostru, fermitatea şi corectitudinea gândirii şi a faptelor noastre, rugăciunea făcută în familie (cel puţin la mesele comune) sunt lecţii de viaţă pentru cei care ne urmează. Dacă, în schimb, noi suntem cei care le facilităm vizionarea sau chiar le oferim copiilor jocuri şi filme violente între pereţii computerelor şi ai televizoarelor sau, mai rău, între zidurile propriilor cămine; atunci să nici nu fim surprinşi când vom realiza că am instruit umanoizi goliţi de pace şi de spirit.