Preasfânta Treime – marea sărbătoare nesărbătorită

Religiile lumii pot fi mono sau politeiste, însă creștinismul e mai special și ne propune un Dumnezeu format dintr-o comuniune de persoane: Tatăl Creatorul, Fiul Mântuitorul și Spiritul Sfânt Sfințitorul. Dintre toate metaforele care încearcă să ni-l înfățișeze pe Dumnezeu – precum: apa, soarele, oul, trifoiul, cărămida etc. –, cea mai dragă îmi este cea care Preasfânta Treime este asemănată cu o familie: paternitate/maternitate, filiație și iubire. Când Tatăl și Fiul se privesc, se văd așa cum sunt, desăvârșiți, unul pe celălalt; ceea ce face ca ei să se iubească, la fel, desăvârșit. Spiritul Sfânt este deci iubirea desăvârșită, necondiționată și sfântă a primelor două persoane ale Preasfintei Treimi, suflarea sfântă de iubire care îi unește pe Tatăl și pe Fiul. Însă Dumnezeu, preabunilor, nu este ca familiile noastre, oricât de frumoase ni s-ar părea acestea – fie în viața reală, fie în cea virtuală –, ci familiile noastre caută să fie ca Dumnezeu. Și asta pentru că familiile de pe pământ sunt imperfecte, în timp ce Sfânta Treime este singura desăvârșită, perfectă.

În lunea de după duminica Rusaliilor, în bisericile orientale – dar şi în prima duminică de după Rusalii, în ritul roman – este sărbătorită Preasfânta Treime. Mare sărbătoare, chiar cea mai mare dintre sărbătorile nesărbătorite, aș considera-o. De ce nesărbătorită? Păi, câţi dintre noi, creştinii contemporani, ştim că în calendarul din perete, printre nenumăraţii sfinţi onomastici, este marcată şi o zi închinată fix lui Dumnezeu? Sunt convins că nu foarte mulţi. Și la fel de convins sunt de faptul că dacă Mântuitorul ne-ar fi lăsat un suvenir cât de mic din preasfântul său trup – dinții de lapte sau o șuviță din păr, spre exemplu – pe care l-am fi aşezat mai apoi într-o cutie aurită spre a fi adorată, cu certitudine că sărbătoarea despre care vă vorbesc şi-ar fi găsit lesne loc în programul racla al marilor catedrale din metropolele creştine. Nici nu vreau să îmi imaginez câte coate s-ar fi dat/luat pentru a ne putea ruga în faţa respectivei racle, devenită locaș al materiei nemateriale.

Însă, din nefericire pentru mulţi dintre noi, Dumnezeu e spirit pur. Deci ce putem face, cui să i ne închinăm? Dacă dorim ca până la el să nu ne mai mănânce sfinţii, ar fi cazul ca, uneori măcar, să i ne adresăm direct. Fiecare dintre noi are capacitatea de a-l descoperi pe Dumnezeu. Păcatul nostru este că nu îl mai căutăm şi aceasta deoarece considerăm că Dumnezeu nu mai este interesant, atâta timp cât ne mulţumim să apelăm doar la sfinţi – adică la mijlocitori – şi la raclele lor. E ca și când ne-am putea programa singuri singurei o audiență la CEO-ul companiei, dar noi preferăm să facem programarea prin pile și prin relații.

Cât despre misterul Preasfintei Treimi... Vom reuşi să înţelegem ceva din această taină, numai dacă ne vom strădui în aceeaşi măsură în care ne străduim să cunoaştem lucrurile şi legile fizice. Și să mai reținem și următoarea chestiune: doar celui care practică credinţa i se vor descoperi și calea, și adevărul, și viața. Iar când vorbesc de credinţă, bineînțeles, iau în calcul și faptul că printre persoanele nereligioase există atât necredincioşi, cât și credincioși. Dar la fel există şi printre creștinii care participă zilnic la Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, atât necredincioşi, cât și credincioși. În concluzie, dacă îl vom cerceta doar din punct de vedere ştiinţific, acest mister al Preasfintei Treimi nu va putea fi niciodată lămurit, pentru că Dumnezeu nu poate fi nici argumentat şi nici demonstrat prin ştiinţă. Şi atunci ce am putea face în faţa acestei splendide taine? Să ne rugăm, cu umilinţă, pentru ca Spiritul Sfânt să se coboare în golul din inimile noastre şi să ne lumineze precum odinioară pe Sfânta Fecioară şi pe apostoli, în cenacol.

Addenda. Ar fi fain ca domniile voastre să nu considere cele spuse aici ca fiind un afront adus cultului sfinţilor. Vă asigur – împreună cu toți îngerii și sfinții – că nu acesta îmi este scopul.