marți, 5 iunie 2012

Despre troiţe


Deşi trăim într-un mileniu caracterizat de globalizare, de computer şi de materialism, putem sesiza cu bucurie că la sate (şi nu numai) încă se mai păstrează obiceiul de a sfinţi troiţe la margini de drumuri, la capetele de poduri sau la fântâni. Cruci şi monumente din lemn, din piatră sau orice alt material, pictate sau inscripţionate, sub cerul liber sau aflate în interiorul unor mici construcţii, aşa cum este şi cazul grotei sfinţite anul trecut la Proieni, pe Valea Oltului (vezi foto).

Conform tradiţiei populare, troiţele se construiesc la margine sau la răscruce de drumuri, pentru a ne arăta calea cea bună care trebuie urmată, dar şi pentru ca, oprindu-ne din drumul nostru şi însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci în dreptul lor şi chiar rostind o scurtă rugăciune, să fim ajutaţi de Milostivul Dumnezeu în călătoria noastră.

Sfinţirea unei troiţe este un moment important în viaţa comunităţii. De obicei, sfinţirile acestor monumente se oficiază la prânz, duminica sau într-o zi de praznic, de către preoţii comunităţii sau chiar de către arhierei. În momentul sfinţirii se alege şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual.

Conceptul troiţă, în funcţie de regiune, poate avea şi alte denumiri: cruci la răscruci (în nordul Moldovei), răstigniri (în Maramureş), icoane (în Vâlcea), rugi (în ţinutul Pădurenilor) ş.a.m.d. Etimologic, cuvântul troiţă, provine din limba slavonul troica, ceea ce duce cu gândul la monumentul creştin, arhetroiţa, a cărei imagine privită cu evlavie de către locuitorii autohtoni care se opreau pentru a i se închina în numele Treimii, i-ar fi influenţat pe slavi să o asocieze cu Sfânta Treime.

Troiţele sunt definite ca fiind cruci sau alte sculpturi confecţionate mai ales din lemn sau din piatră, împodobite cu diferite inscripţii. Uneori acestea sunt adăpostite într-o construcţie închisă din lemn sau piatra prevăzută cu un portal de vizitare şi pot reprezenta în afară de Crucea cu Isus Hristos răstignit, imagini ale Sfintei Fecioare sau ale sfinţilor.

Troiţele au îmbrăcat, pe lângă rolul social-religios, şi un pronunţat caracter utilitar, fiind folosite ca punct de reper în orientare şi uneori intrând în toponimia locului.

Bineînţeles, ca şi în cazul grupului statuar din Proieni (Brezoi), cea mai importantă semnificaţie a sfinţirii troiţelor şi a monumentelor la marginea drumurilor este aceea de a-l mărturisi public şi de a-i aduce cult Domnului Isus Hristos, mamei sale Maria şi sfinţilor săi iubiţi, aşa cum rezultă şi din cuvintele rugăciunii bizantine de sfinţire a troiţei: „Doamne, Dumnezeul măririi, Dumnezeule Savaot caută cu milostivire spre acest semn al crucii, pe care credincioşii servii tăi, din evlavie şi din credinţă tare şi din dragostea cea către tine au făcut-o, spre însemnarea biruinţei Fiului tău, a Domnului nostru Isus Hristos şi a răscumpărării şi mântuirii noastre. Amin.” (Rânduială la binecuvântarea şi sfinţirea crucii sau a troiţei noi din Euhologhion sau Molitvelnic)


2 comentarii:

  1. mă gândesc că Isus a fost prins pe o cruce de lemn cu piroane de fier. a fost coborât în mormânt din stâncă, acoperit cu o imensă lespede de piatră, după ce a fost curăţat şi spălat cu mir şi apă. Deci, Isus a folosit toate elementele naturii pe care le-a lăsat pentru noi bunul Dumnezeu. Dacă rămânem la nivelul exterior, superficial, privim troiţele ca pe un act artistic, da, le putem vedea culorile, dimensiunile, materialele din care au fost făurire. Dar, dacă devenim puţin mai profunzi, dacă vrem să escaladăm aparenţele, putem privi aceste minunate troiţe ca pe un act spiritual, ca pe o mărturie de credinţă, ca pe o posibilitate de a aduce laudă Sfintei Treimi şi Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Isus, Stăpâna noastră, Regina Păcii. m-am născut într-o zonă mirifică a Rămânie, Muntenia. Acolo, pentru moşii şi strămoşii mei, a construi o troiţă era un act de mare onoare. Bătrânii noştri au completat în acea zonă acel proverb superb care spune: Dacă vrei să rămână ceva în urma ta sădeşte un pom, construieşte o casă şi creşte un copil!" cu "Şi închină-i lui Dumnezeu o troiţă!" Am copilărit într-un sat risipit pe crestele munţilor unde, fără exagerare, pe o rază de 10 km există troiţe la fiecare mare răspântie de drumuri. Mă gândesc că, în înţelepciunea lor ancestrală, bătrânii au considerat că aceste mici altare închinate Domnului reprezintă firul Ariadnei pentru noi românii, să nu ne rătăcim de Dumnezu, să ne putem întoarce mereu la El, mereu acasă. Cu tot repectul pentru părerile dvs., eu una îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut într-o ţară al cărui obraj e brăzad, cu credinţă, de atât de multe troiţe. Şi mă rog Domnului să nu ne pierdem acestă tradiţie, căci troiţele româneşti sunt icoane pictate în ochii Domnului. Vă doresc numai bine. Mihaela Mihai

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place ce am citit, avand in vedere ca eu lucrez la o troita din lemn ,acum !Doamne ajuta-ne.


    RăspundețiȘtergere

Eşti liber o clipă?... Atunci scrie şi tu ceva, însă nu orice!