Papalitatea și românii – o legătură bimilenară

🔸Privind la originea latină a lexicului bisericesc român, putem lega creștinismul primar de pe teritoriul țării noastre de Roma. Însă acesta este, din păcate, un subiect argumentat insuficient d.p.d.v. istoric.

🔸Liga Sfântă – alianțele militare medievale creștin-europene, inițiate de papi, cu scop anti-otoman, la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

🔸Sinodul Ferrara-Florența – 1439. Delegați din țările române au semnat alături de Papa Eugen IV și de ceilalți participanți la Sinod actul unirii Bisericilor tradiționale: cea Catolică și cea Ortodoxă.

🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Cel puțin d.p.d.v. al Bisericii Greco-Catolice, putem vorbi despre legătura atât de benefică – spiritual, educațional, material și chiar politic – dintre papalitate și români începând cu unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei la 1700.

Pentru că a vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturală a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Papii acestui început au fost Inocențiu al XIII-lea și Clement al XI-lea.

🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor catolice din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron – sub pontificatul lui Benedict al XIV-lea – a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment istoric, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.

Bisericii Române Unite cu Roma i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională.

Ana Blandiana spune adesea să nu uităm că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, și Școala Ardeleană au fost primele instituții integrate în Europa.

🔸Și cele trei momente politice semnificative în ceea ce privește lupta pentru câștigarea drepturilor și libertăților românilor transilvăneni și apoi a Marii Uniri a tuturor românilor – “Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (1791 și 1792), Adunarea Națională de la Blaj (3/15 mai 1848) și Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României (1 decembrie 1918) – sunt, fără dubiu, o consecință a viziunii politice a românilor uniți cu Biserica Romei.

🔸Înființarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București (1883) și a Diecezei de Iași (1884) de către Papa Leon XIII, cel care a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și care a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

🔸Venerabilul Pius al XII-lea (1938-1958) a spus despre episcopii catolici români arestați de statul comunist: “Isus a avut 12 apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut 12 episcopi și nu a trădat niciunul”.

🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către Papa Paul al VI-lea, în timpul în care episcopul unit se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani.

🔸Al doilea cardinal român – iunie 1991. Alexandru Todea a fost creat cardinal de Papa Ioan Paul II, imediat după ieșirea din clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice.

🔸Vizita Sfântului Ioan Paul II în România – 7-9 mai 1999. Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care s-a deplasat într-o ţară majoritar ortodoxă. Pentru România, această vizită a însemnat un booster în ceea ce privește orientarea și deschiderea către Europa. Opțiune încununată cu aderarea la UE în 2007. Anterior, Ioan Paul II a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei. Deci și din punctul acesta de vedere îi suntem tributari.

🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.

Faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă.

🔸Al treilea cardinal român – 18 februarie 2012. Papa Benedict l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român, PF Lucian Mureșan.

🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj – Mica Romă – de către episcopul Romei mari, Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România (31 mai - 2 iunie 2019).

Dacă spuneam despre vizita Papei Ioan Paul II că o consider un booster în ceea ce privește drumul european al țării noastre, percep vizita Papei Francisc ca pe un booster spiritual al creștinilor români, indiferent de confesiune.

Cum va fi noul papă?

Toată lumea e înnebunită: Cum va fi noul papă, alb sau negru, progresist sau conservator?... Pentru liniștea sufletească a tuturor, reamintesc că Spiritul Sfânt și-a făcut treaba în mod excepțional în ultimele sute de ani. Astfel...

În secolul al XIX:

- Fericitul Pius al IX-lea – a definit dogma Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria și a convocat Conciliul Vatican I;

- Leon al XIII-lea – a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

În secolul al XX-lea:

- Sfântul Pius al X-lea – a permis împărtășirea frecventă, a reorganizat Curia romană și a luptat împotriva sclaviei;

- Benedict al XV-lea – a condamnat crimele Primului Război Mondial, s-a implicat în ajutorarea răniților și a celor afectați de război și a promulgat marele Cod de Drept Canonic;

- Pius al XI-lea – a condamnat nazismul și antisemitismul și a instiuit sărbătoarea Hristos Rege;

- Venerabilul Pius al XII-lea – a elaborat un program de pace în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a salvat numeroși evrei italieni ascunzându-i în Vatican sau în mănăstiri; despre episcopii catolici români arestați de statul comunist a spus: „Isus a avut doisprezece apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut doisprezece episcopi și nu a trădat niciunul”;

- Sfântul Ioan al XXIII-lea – a inaugurat Conciliul Vatican II și a îmbunătăți relația dintre Biserica Catolică și alte biserici;

- Paul al VI-lea – s-a întâlnit în repetate rânduri cu Patriarhul Ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului alături de care a revocat decretele de excomunicare reciprocă din 1054;

- Sfântul Ioan Paul al II-lea – a a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei, a călătorit în peste 100 de ţări şi s-a bucurat de o popularitate fără precedent;

În secolul al XXI-lea:

- Benedict al XVI-lea – teolog strălucit, a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale;

- Francisc – carismatic și spontan, a îndreptat atenția către persoanele vulnerabile și a rămas în amintirea tuturor cu stilul său de viață simplu și umil.

Acum putem răspunde cât se poate de limpede la întrebarea: Cum va fi noul papă? În mod cert va fi unul conform voinței și lucrării lui Dumnezeu și nu ale oamenilor. Iar iubitorilor de pariuri le propun un aforism catolic: Cine intră papă în conclav, cu siguranță va ieși cardinal.

Sângele lui asupra noastră

De prea multe ori s-a predicat în biserici că mulțimea care l-a însoțit pe Isus la intrarea în Ierusalim, de Florii, strigându-i: “Osana!”, este aceeași cu cea care a strigat în vinerea pătimirilor: “Răstignește-l! Răstignește-l!”. E bine de știut că lucrurile nu au stat chiar așa. Chiar deloc. Și de aceea aș vrea să clarificăm acest lucru și să spulberăm un mit clasic care circulă dintotdeauna printre creștini.

Mai întâi, evangheliile afirmă în unanimitate că cei care au strigat “Osana!” nu erau locuitorii Ierusalimului, ci ucenici și pelerini care îl însoțeau pe Mântuitorul către Ierusalim. “Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: Osana!” (Mt 21, 9 și Mc 11, 9) și “Când s-a apropiat de Ierusalim, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare” (Lc 19, 37). Mai mult, Matei întărește acest fapt evidențiind că, în ceea ce îl privea pe Isus, locuitorii Ierusalimului erau nedumeriți: “Când [Isus] a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare şi fiecare zicea: Cine este acesta? Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii, răspundeau noroadele.” (Mt 21, 10-11). Deși nunațează puțin lucrurile, nici Ioan nu face notă disonantă față de sinoptici: “O gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: Osana!” (In 12, 12-13).

Apoi, este absolut logic să considerăm că cei care au cerut răstignirea Mântuitorului și eliberarea lui Baraba erau locuitori ai Ierusalimului și susținători – sau poate chiar complici – ai liderului revoluționar. De ce? Pentru că vedem că mulțimea care a strigat “Răstignește-l!” era una obișnuită deja cu amnistia pascală a lui Pilat, una care a mers la pretoriu fix cu acest scop: “Norodul s-a suit şi a început să îi ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea totdeauna” (Mc 15, 8 ). Așadar, suporterii lui Baraba n-au putut decât să se bucure atunci când au văzut că liderii religioși s-au alăturat demersului lor. “Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” (Lc 23, 23).

Cunoscând deci aceste texte scripturistice, vă invit să fim mai atenți la pozițiile antisemite – tot mai prezente în societate, în ultimul timp – și la justificarea acestora prin folosirea versetului: “Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mt 27, 25). În definitiv, sângele lui Hristos este blestem sau este binecuvântare? Se varsă împotriva cuiva anume sau se varsă pentru noi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor?... În plus, nu se poate arunca vina pe toți iudeii din Ierusalim, din Palestina și din diaspora de acum 2000 de ani, pentru ce au făcut câțiva oameni manipulați de liderii lor. Cei mai mulți dintre evreii care au trăit atunci în Imperiul Roman nici măcar nu auziseră de Isus. Și de ce vocea acuzatorilor lui Isus ar fi fost reprezentativă pentru întreg poporul lui Israel? Erau cei prezenți în pretoriu împuterniciți să vorbească în numele tuturor evreilor din toate timpurile?

În volumul Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Inviere, Papa Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe iudei de vina colectivă de a-l fi crucificat pe Isus. Ilustrul Suveran Pontif a întărit că evreii, ca popor, nu sunt apăsați de nicio vină pentru răstignirea lui Isus și că Răspunderea pentru răstignire revine doar aristocraţiei templului şi susținătorilor ei, precum şi unor grupuri revoluţionare din Ierusalim. Poziția Papei Benedict privitoare la disculparea evreilor nu este o noutate în Biserica Catolică. Conciliul II Vatican, în Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra Aetate (În vremea noastră), a declarat clar şi răspicat că nu li se poate atribui evreilor vina pentru răstignirea și moartea lui Isus:

“Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor l-au dus pe Hristos la moarte, totuși, cele săvârșite în timpul pătimirii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) De aceea, să aibă grijă toți ca nu cumva, în cateheză și în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic și cu spiritul lui Hristos.”

La volan

2025 a fost declarat Anul Cardinal Iuliu Hossu, de către Stat. Prilej nemaipomenit pentru organizarea de evenimente omagiale care să-i evidențieze caracterul și calitățile Vestitorului Marii Uniri. Astfel de momente reparatorii am mai trăit și în anul 2019, atunci când Papa Francisc i-a beatificat pe episcopii martiri ai Bisericii Greco-Catolice la Blaj, pe Câmpia Libertății.

Însă, pentru noi, clerul și credincioșii uniți cu Roma - cei care suntem rodul verticalității neînfrânte de teroarea temnițelor bolșevice -, oare este suficient doar să ne bucurăm la evocarea momentelor de har din trecutul nostru?... Cred că, mai mult decât atât, este de datoria noastră să renunțăm la pasivismul care-i caracterizează tot mai mult pe creștinii zilelor noastre și să ne asumăm și noi jertfa făcută din iubire pentru Hristos și pentru Biserică de Fericiții Episcopi Martiri.

Când ești la volan, privești mai tot timpul in față și te uiți ocazional în oglinzile retrovizoare. Nu poți să conduci o mașină, dacă te încăpățânezi să privești doar în spate. La fel e și în cazul misiunii pe care am primit-o la Botez, aceea de a duce tuturor Vestea cea Bună. "Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi - le spune Mântuitorul celor care își doreau să-l urmeze - nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62).

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9, 14-29

Cum pot fi explicate cuvintele tatălui disperat din Evanghelie: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”? Cum poate acest om să spună că este credincios și, în același timp, să ceară ajutorul pentru a-și depăși necredința? Contextul acestei rugăciuni neobișnuite ne poate ajuta să-i înțelegem sensul.

Văzând în jurul ucenicilor săi mulțimea agitată, Isus întreabă ce s-a întâmplat, care este motivul disputei lor? Tatăl copilului demonizat i-a expus situația în care se afla fiul său și faptul că ucenicii nu reușiseră să-l ajute. I-a mai spus Domnului că au fost situații când fiul său a fost aproape de moarte și i-a cerut ajutorul. Isus l-a asigurat că totul este posibil pentru cel care crede. Atunci, tatăl copilului a exclamat: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Auzindu-l, Isus a certat duhul necurat și i-a cerut să iasă definitiv din copil.

Tema acestei relatări scripturistice este deci: credința și necredința. Mai întâi, Isus este dezamăgit de necredința mulțimilor: “O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”. La fel, în primă fază, și tatăl băiatului își arată necredința: “Dacă poţi face ceva, ajută-ne!”. Isus reacționează spunând: “Dacă poţi? Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”.

Ce împiedica vindecarea fiului posedat era, de fapt, necredința tatălui. Și nefericitul părinte își dă imediat seama de acest lucru, rostind: “Cred, Doamne! Ajută-mă să îmi înving necredința!”. Altfel spus, tatăl recunoaște că are o credință care e departe de a fi perfectă. Și dacă nu are suficientă credință, atunci îi cere lui Isus să îl ajute să aibă câtă îi trebuie. “Am credință, dar ajută-mă să am și mai multă!”, spune tatăl... Isus este mulțumit de acest răspuns și îi vindecă băiatul.

Și noi ne identificăm uneori cu acest părinte. Recunoașterea sinceră a insuficientei noastre credințe îi permite lui Dumnezeu să lucreze în viețile noastre. Putem deci să-i cerem Domnului tot ceea ce ne trebuie, iar când ne îndoim că vom primi ceea ce cerem, să-i cerem și noi mai multă credință. Când șovăim în a-l urma pe Domnul, la fel, îi putem cere mai mută hotărâre. Când nu avem dispoziție să ne supunem învățăturii sale sfinte, îi putem cere mai multă astfel de dispoziție.

Așadar, “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” este și o declarație de credință, dar și o recunoaștere a necredinței noastre. Putem să preluăm și noi aceste cuvinte și să le transformăm într-o succintă rugăciune pe care să o tot repetăm zi de zi, la fel ca pe Rugăciunea Inimii.

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.