Înălţarea Sfintei Cruci, aspecte istorice

Deşi este una dintre cele mai vechi sărbători al creştinismului (început de secol IV), semnificaţia istorică a Înălţării Sfintei Cruci este puţin cunoscută de creştini. Ea evocă două momente referitoare la lemnul Sfintei Cruci pe care a pătimit Hristos: descoperirea Crucii Sfinte de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin şi aşezarea acesteia în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, biserică sfinţită la 14 septembrie, iar cel de-al doilea fiind readucerea Sfintei Cruci în biserica Sfântului Mormânt de împăratul Heracluis în anul 629 (după ce în anul 614 fusese luată de perşii care cuceriseră Ierusalimul).

Voi reda în cele ce urmează un scurt istoric al faptelor menţionate mai sus. După răstignirea lui Isus, temându-se ca nu cumva iudeo-creştinii să-şi dezvolte cultul şi să ajungă să venereze Sfânta Cruce, evreii au hotărât ca aceasta să fie îngropată alături de crucile celor doi tâlhari. Fără să realizeze acest fapt, de fapt ei au salvat lemnul Crucii de la distrugerea la care probabil ar fi putut fi expusă în anul 70, atunci când Titus a ocupat şi nimicit Ierusalimul.

În urma săpăturilor iniţiate şi conduse chiar de ea în anul 326, Sfânta Elena a descoperit cele trei cruci şi piroanele care-i străpunseseră picioarele şi palmele Mântuitorului. Pentru a putea fi identificată crucea lui Isus, Macarie, patriarhul Ierusalimului a cerut ca cele trei cruci descoperite să atingă pe rând corpul unei bolnave în agonie, cu credinţa că la atingerea Crucii Mântuitorului bolnava se va vindeca, fapt care s-a şi întâmplat.

Crucea Sfântă a început să fie venerată de creştini încă de la descoperire. Însă sărbătoarea propriu-zisă îşi are începutul în anul 335, la 14 septembrie, atunci când patriarhul Macarie a ridicat un amvon pe care a aşezat Crucea, pentru ca aceasta să fie văzută şi venerată de toţi creştinii adunaţi la sfinţirea bisericii Sfântului Mormânt. În amintirea acelui eveniment, şi în zilele noastre, la 14 septembrie, preoţii expun o cruce spre a fi adorată pe un amvon, în mijlocul bisericilor.

Cel de-al doilea moment la care făceam referire s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către împăratul persan Cosroes, în 614. După cucerire, perşii au luat ca pradă de război şi racla de argint în care se afla lemnul Crucii. Heraclius, împăratul bizantin din Constantinopol (Istanbulul actual), a reuşit, după moartea lui Cosroes, să facă o înţelegere cu noul împărat al perşilor, aceasta constând în returnarea Sfintei Cruci, dimpreună cu eliberarea prizonierilor deportaţi în 614.

Astfel, în 14 septembrie 629, racla s-a întors la Ierusalim unde a fost întâmpinată de împărat, de patriarhul Ierusalimului şi de mulţimea creştinilor bucuroşi să fie martori ai acestui eveniment. Sfânta Cruce a fost reintrodusă în biserica Sfântului Mormânt de către împăratul Heraclius şi reaşezată la locul ei de către patriarhul Zaharia. Începând cu această perioadă creştinii din întreaga lume sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci, crucea devenind rapid şi simbolul creştinismului.

Probabil că acum vă întrebaţi (justificat de altminteri) ce s-a întâmplat cu lemnul Crucii. După căderea Constantinopolului şi, deci, a Imperiului Bizantin sub turci (1453) Sfânta Cruce a fost împărţită pentru a nu se mai pierde în totalitate. Cele mai mari fragmente din lemnul acesteia se găsesc astăzi în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, la Istanbul, la Athos, la Veneţia; dar fragmente ale acesteia se mai află şi în Franţa, Germania sau Spania.

Poate părea bizar să vorbim de această sărbătoare a Crucii, deoarece cruce înseamnă patimă, durere, chiar moarte. Crucea era instrument de tortură destinat celor condamnaţi la moarte. După răstignirea Mântuitorului însă, aceasta a devenit simbolul creştinismului şi obiect de adorare şi de cult. Adorând Crucea şi celebrând această sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, de fapt îl preamărim pe cel care, după cum spunea Sfântul Pavel: „s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce”. Este posibil ca un instrument de tortură să devină obiect de cult şi să fie şi venerat? Păi, iată că acest lucru s-a întâmplat! Însă, cu siguranţă, nu lemnul Crucii Sfinte este cel care ne-a mântuit, ci ascultarea lui Hristos (cel care a sfinţit acest lemn prin înălţarea sa pe el) faţă de Tatăl.