Purtătorii de fericire

„Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor!” (Matei XVIII, 3), ne avertizează textul evanghelic citit astăzi în bisericile de rit oriental. Da, prieteni, Mântuitorul chiar ne vorbeşte de o inversare a lucrurilor pe care noi le ştiam: nu noi suntem modelele tinerilor, ci viceversa, ei ne sunt nouă exemple! Iar ultimele zile petrecute alături de „aceşti micuţi” mi-au întărit convingerea că noi suntem cei care avem datoria să ne ridicăm la nivelul tinerilor din vieţile noastre, renunţând definitiv la pretenţia de a-i coborî pe ei la nivelul nostru. Nu eu o spun, citiţi Evanghelia şi veţi vedea că Domnul însuşi ne-o cere.

Miercuri, 22 iulie, când am pornit din Bucureşti, din Râmnicu Vâlcea şi din Brezoi, nici unul dintre cei 45 de tineri care am reprezentatat Eparhia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti nu bănuiam că vom reuşi să schimbăm mottoul Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic care avea să se desfăşoare la Cluj-Napoca (INTC), din „căutători de fericire” în înşişi purtători ai acesteia. Cine mai crede azi în astfel de citate sau de formulări aparent fără conţinut? Însă, tinerii frumoşi, adunaţi la INTC din toată ţara, aveau să ne demascheze foarte puţina noastră credinţă. În ciuda reţinerilor noastre de adulţi care le ştim perfect pe toate, ei chiar au venit la Cluj-Napoca pentru a-şi căuta fericirea. Şi au găsit-o, întrebaţi-i şi vă veţi convinge singuri!

Nu ştiu alţii cum simt, dar aseară, nici nu m-am despărţit de ei şi deja îmi lipseau. Şi bineînţeles că, abia întrat în casă, am început să le trimit mesaje invocând diverse pretexte. Îmi lipseau pentru că mă simţeam ca un elev care şi-a pierdut învăţătorii. Îmi lipseau pentru că am învăţat de la fiecare în parte câte ceva despre gratuitate şi camaraderie, despre libertate şi credinţă, despre sinceritate şi încredere, dar mai ales despre fericire. Şi am convingerea, distinşi cititori adulţi, că lecţiile acestea vor continua să ne fie predate de tinerii noştri prieteni, pretutindeni: în casă, pe facebook sau pe stradă.

Am petrecut cu ei zile de har, de graţie dumnezeiască, şi le suntem profund îndatoraţi. Au reuşit să ne readucă în copilărie, au reuşit să ne facă din nou apţi pentru Împărăţie. Şi cui altcuiva să-i mulţumim pentru aceasta, decât lor - fraţilor noştri mai mici – şi, bineînţeles, Tatălui nostru ceresc, al tuturor. Mai mult decât organizatorilor şi voluntarilor care s-au consumat pentru buna desfăşurare a evenimentului, mai mult decât bunilor prieteni care ne-au ajutat să pornim în căutarea fericirii, mai mult decât carismaticului şi cu suflet de copil părinte Daniel Ange, mai mult decât tuturor acestora, suntem aşadar datori să le mulţumim purtătorilor de fericire, tinerilor acestora minunaţi, prezentul şi viitorul Bisericii lui Hristos!

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Omilie

Evanghelistul Luca menţionează, în primul capitol al evangheliei sale, că în momentul Bunei-Vestiri, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era deja însărcinată, în luna a şasea. Cel care avea să-l descopere oamenilor pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să se nască înainte. De aceea şi Părinţii Bisericii au hotărât ca naşterea Botezătorului să fie sărbătorită pe 24 iunie, cu şase luni înaintea Naşterii Mântuitorului. Aşadar, fixarea sărbătorii conceperii Sfântului Ioan Botezătorul pe 23 septembrie, şi apoi naşterea sa, în 24 iunie, nu au fost alese întâmplător.

Ceea ce fascinează, însă, este faptul că naşterea Sfântului Ioan urmează solstiţiului de vară, 21 iunie, în timp ce Naşterea Pruncului Isus urmează solstiţiului de iarnă, 22 decembrie. Şi acum, aş dori să ne concentrăm atenţia asupra faptului că ziua începe să se micşoreze după solstiţiul de vară şi să se mărească după cel de iarnă, deci după Crăciun. Aţi priceput unde vreau să bat? „Este nevoie ca El să crească şi eu să mă micşorez” (Ioan III, 30), spunea Botezătorul, referindu-se, desigur, la Isus. Aşadar fixarea zilelor de naştere ale celor doi, de către Biserică, depăşeşte aparenta simbolistică a calendarului.

Într-un mediu concurenţial, când toată lumea vrea să crească, să se dezvolte, chiar şi în detrimentul celorlalţi, ce ar însemna ca toţi oamenii, de la vlădică până la opincă, să gândim că este nevoie ca cel de lângă noi să crească şi noi să ne micşorăm? Ce ar mai însemna şi ca liderii lumii să adopte această filozofie de viaţă? Adică, precum Ioan Botezătorul, să ne umilim astfel încât cel de lângă noi să se poată remarca şi să renunţăm la sinele nostru doar pentru a-i putea iubi pe alţii.

Iată deci care ar putea fi înţelesul sărbătorii naşterii Sfântului Ioan Botezătorul: să fim fideli vocaţiei de creştin, să nu căutăm măreţia acestei lumi, să facem binele şi să fim mesageri ai Evangheliei! „Ein man, ein wort” (un om, un cuvânt), ne spune un aforism german cu care îi putem caracteriza viaţa Înaintemergătorului. Degeaba ne numim creştini dacă faptele noastre nu demostrează şi ele acest lucru. Cuvintele Sfântului Ioan nu erau deloc diferite de modul său de viaţă. Iar noi, preoţii, dacă vrem să ne bucurăm de credibilitatea pe care Botezătorul o avea, poate că ar trebui să începem şi noi să facem ceea ce predicăm.

Imaginea: Marie Ellenrieder - Isus şi Ioan Botezătorul, copii

Răvaş către struţo-cămile (popii-politicieni)

Caricatură realizată de Vali Ivan

Am spus-o şi cu altă ocazie - mai voalat, ce-i drept - că popii care fac politică îmi întorc stomacul pe dos. Nu amintesc decât de prelaţii transformaţi în agenţi electorali sau de e-mailurile primite de la „confraţi”, în campaniile electorale şi nu numai. „Votaţi-l pe Ponta că a venit la consacrarea bisericii noastre din Bistriţa!” „Ba nu, pe Iohannis că e minoritar şi că are soţie greco-catolică!” „Ba nu, fraţilor, pe Macovei, că ea însăşi e greco-catolică!”… M-aţi exasperat cu partizanatul vostru politic şi problema e că tot continuaţi să o faceţi!

Îmi veţi spune că e de datoria sfinţiilor voastre să vă implicaţi şi în viaţa politică a cetăţii şi că nu vă puteţi lăsa „oile” manipulate de alţii, că doar voi aveţi acest drept. Păi, da, se pare că aşa şi e de la Constantin cel Mare şi (poate şi) Sfânt. Că doar de la el a început Statul să îşi bage coada în treburile Bisericii… Dar nici Biserica nu i-a rămas datoare Statului, păi, nu? Că ori de câte ori are prilejul, îşi bagă şi ea coada. Şi ea pe-o parte şi dracu pe alta, şi dă-i, şi luptă, nenicule, să vezi care şi-o bagă mai mult!

Şi apoi stăm să ne minunăm de unde vine acest curent anti-clerical, ba chiar anti-ecleziastic, care a cuprins creştinătatea europeană. Tocmai de la repulsia provocată celor care se aşteptau la un alt tip de predică din partea Bisericii ai cărei exponenţi sunteţi chiar sfinţiile voastre, agenţii electorali. Ia, să ne spuneţi, preacucernicilor, când vă mai daţi cu părerea despre politică şi partide, câte guverne a răsturnat Isus? Sau când a predicat El despre schimbarea guvernatorului Pilat? Sau când s-a metamorfozat Mântuitorul într-un lider politic? Că poate citim noi o altă Biblie şi de-aia nu ne prindem…

Dar, ia stai, băi, Ostropele, niţeluş - îmi veţi răspunde -, că parcă şi tu ţi-ai exprimat pe undeva convingerile utopico-monarhiste! Aşa e, dar nu îmi amintesc să se fi organizat vreodată, în scumpa noastră Patrie, alegeri regaliste. Aşadar, nu pot fi acuzat că am participat activ – şi nici măcar pasiv! – în vreo campanie electorală. Şi încă ceva, una e să îţi exprimi convingerile politice şi cu totul alta este să le predici, băi, nene! Drept urmare, vă promit, preaiubiţii mei confraţi, că vă voi face publice toate e-mailurile pe care mi le veţi mai trimite pentru susţinerea vreunui sau altui partid sau om politic; am zis!

Şi pentru că se simte strident nevoia să ne descreţim puţin frunţile, voi încheia cu o anecdotă a părintelui Anthony de Mello:

„Un rege a visat că a văzut un alt rege în paradis şi un preot în iad. S-a întrebat uimit cum de este posibil aşa ceva. O Voce din cer i-a răspuns: Regele se află în paradis deoarece i-a respectat pe preoţi, iar preotul se află în iad deoarece a făcut compromisuri cu regii.”

Sateliţi picaţi la Bac

Că tot e la modă subiectul bacalaureat, mi-am amintit de toridele zile din iulie 2002, cele în care încheiam socotelile cu „cimitirul tinereţii mele”. După fiecare probă ne adunam la terasa din apropierea seminarului şi după ce comandam câte o bere, rupeam în bucăţi mici cărţile, caietele sau fiţuicile - pe care reuşisem sau nu să le folosim în timpul examenului - şi le aruncam în eter. Patronul terasei ne ştia de prea mult timp, aşa că ne înţelegea descătuşarea.

Înainte de probele scrise însă erau cele orale: la română şi franceză. Cu mici excepţii, aceste probe nu ne puteau crea probleme. Susţineam examenele în propria şcoală, alături de Liceul de Cooperaţie din oraş şi de un altul la fel de interesant din Călimăneşti, special alese de Taica pentru a ne pune în valoare. Profesorii din comisie ne puteau separa şi ei cu uşurinţă de ceilalţi absolvenţi, mai ales datorită faptului că eram îmbrăcaţi în costume negre. Aveam deci toate premisele pentru a primi notele dorite, mai trebuia doar să legăm una, maxim două fraze referitoare la subiectele primite.

Înaintea probei orale la limba română, încercam să-l lămuresc pe Burundi că nu e deloc dificil să îngâni o frază dacă îţi pică vreo poezie. Şi în acest sens, le mărturiseam celor cu care serveam cafeaua şi ţighia dinaintea examenului, că am ajuns la concluzia că tuturor poeziilor din programă li se potriveşte de minune aceeaşi frază care trebuia învăţată ca pe Tatăl nostru. Iată cum ar suna: acest poem, bla, bla, bla, exprimă aspiraţiile înalte ale poetului bla, bla, bla, contradictorii cu cele ale societăţii contemporane meschine, pentru care poetul rămâne un neînţeles.

Zis şi făcut! Ne adunaserăm ciorchine la uşa clasei în care se susţinea examenul, pentru a-l aştepta pe Burundi. După 10 minute apare şi el cu o mină neliniştită.

- Zii, mă, odată, ce ţi-a picat?

- Moromeţii şi ceva poezie cu una…, Enigel, parcă! - ne-a răspuns sărmanul Burundi.

- Aaa, Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu, ai ştiut, nu?!?

- Păi, da, dar la Moromeţii nu m-au lăsat să spun prea mult, că m-au întrebat despre Enigel asta. Le-am zis de aspiraţiile înalte ale poetului şi de societatea meschină, dar, după aia, m-au întrebat ce erau aştia doi, Crypto ăsta şi cu Enigel!

- Ştiai, nu!? Ce le-ai răspuns?

- Păi le-am zis că… doi sateliţi şi m-au dat afară, au zis că nota 8 îmi ajunge! Dar, pe bune, ce erau aştia??

Tărăşenia cu sateliţii însă nu se opreşte aici. Seara, după examen, ne răcoream cu o bere la halbă pe repauzata terasă Union din centrul Râmnicului. La masa învecinată, se răcoreau membrii unei comisii dintr-un alt liceu care povesteau între ei despre perlele absolvenţilor de liceu:

- Aţi auzit, mă, ce a spus unu’ de la popi că erau riga Crypto şi lapona Enigel?…

Din acel moment, ori de câte ori aud de Crypton - planeta natală a lui Superman - mi-o imaginez ca având forma unei ciuperci.

Banchetul

După cinci ani de cazne şi tot atâtea cisterne de ceai cu bromură, urma mult aşteptatul apogeu al vieţii de seminarist: banchetul. Organizarea acestuia însă trebuia începută din timp, încă de la începutul clasei a XIII-a. Printre membri comitetului de organizare - cu smerenie adâncă o spun - făceam parte şi eu. Altfel nu avea cum! Găsirea locaţiei nu era o problemă, mai ales atunci când fratele părintelui diriginte era primar într-una din staţiunile balneare ale judeţului. În schimb, trebuia să începem încă din toamnă găsirea sponsorilor locali, deoarece ne-o puteau lua înainte alte licee. Acceptam orice tip de sponsorizare care se făcea pentru şi în numele seminarului: sucuri, alimente, băuturi fermentate sau spirtoase şi, cu deosebită desfătare, parale.

Localul cu pricina a fost în mod special ales datorită faptului că avea şi un anume tip de program artistic, din acela de după miezul nopţii, susţinut de câteva tinere al căror grai părea moldovenesc. Patronul ne-a înţeles din prima doleanţa şi ne-a garantat că vom avea parte de spectacolul respectiv, dar - am conchis noi - numai după ce preoţii profesori se vor retrage. Tocmai de aceea am ales ca banchetul să se facă sâmbătă noaptea, ca aceştia să se retragă după miezul nopţii, pentru a ajuna înaintea slujbei de duminică dimineaţa. Încă de pe acum vă anunţ, ca să nu mai salivaţi de pomană, că planul ne-a fost dejucat de acelaşi veşnic Titircă ce nu s-a lăsat dus acasă până în zori. Cu toate acestea, vă îndemn să continuaţi lectura, pentru că vă voi prezenta altele ce-au fost comise.

Din timp, aproape toţi seminariştii, ne-am închiriat căbănuţe în pădurea din jurul locaţiei alese. Unii, mai cu dare de mână, au anticipat evenimentul şi au mers cu o seară înainte. Dar despre faptele lor eroice nu pot vorbi aici, devreme ce nu am fost maror ocular al acestora; iar în poveştile auzite nu cred prea tare, pentru că se mai şi exagerează, păi, nu? Dar să revenim la seara cu pricina. Majoritatea dintre noi, deşi zurlii din fire, ne-am prezentat în ţinută făcută parcă după Neckerman şi având alături, la braţ, iubitele îmbrăcate şi ele ca pentru paradă. A urmat aşezarea la mese şi părea că totul decurge protocolar până când, după al doilea fel servit, fiind peste măsură de entuziasmat, Coajă a pus mâna pe microfonul solistului şi a început să fredoneze pe ritmuri balcanice. Redau din recital: „Se face special, pentru părintele diriginte, pentru părintele director şi soţiile lor! Ehe-he-he, lupii, băh!!! Auzi ce spune cântecu’: «Dintr-un milion fac patru, ale-le-le-le-le-le, Uite-aşa luăm atestatu’, ale-le-le-le-le-le; Şi din patru facem zece, ale-le-le-le-le-le”, iar noi urlam din tot sufletul continuarea: „Uite-aşa şi bacu’ trece, ale-le-le-le-le!!!”. Însă, la examenele invocate de Coajă, nu s-au dovedit a fi toate conforme cu versurile, deoarece am fost prima clasă din istoria seminarului vâlcean care a avut picaţi la atestat, vreo 6-7 pare-mi-se.

Dar, să revenim la tema de azi. Pe la miezul nopţii, pe când majoritatea preoţilor profesori deja plecaseră, în incinta restaurantului în care petreceam şi-a făcut apariţia un echipaj de poliţie. Desigur că nu ne-am panicat, anii de seminar ne căliseră în interacţiunea cu aceştia, în special cu patrulele de noapte care deja ne cunoşteau după numele mic (dar şi noi pe ei). Ce se întâmplase? Câţiva dintre colegii care nu veniseră cu însoţitoare la bal s-au înţeles cu artistele moldovence - despre care vă spuneam mai sus - să le fie soaţe pentru respectiva noapte. Însă, când s-a ajuns la plata serviciilor abia prestate, acestea – culmea! - s-au simţit înşelate. Şi după ce au aruncat cu farfuriile şi cu scrumierele în seminarişti, pe terasă, tot ele au găsit de cuviinţă să-şi sune amicii poliţişti care-şi executau rondul de noapte. Conflictul a fost aplanat de intervenţia fermă a patronului, care le-a potolit pe dame, şi a dirigului, care i-a poftit la masă pe agenţii subofiţeri.

Ce ar mai fi interesant de povestit din respectiva noapte de pomină? Poate faptul că vreo doi-trei dintre camarazi, puţin obişnuiţi sau chiar deloc cu vaporii alcoolului, au început să bocească viaţa de care tocmai ne despărţeam. Îmi vine destul de greu să vă descriu scena în care aceştia se îmbrăţişau plânşi şi cu scuipatul care nu voia să le mai stea în cavitatea bucală împrăştiat pe obraji, cu mâneca sacoului. Ce să mai, imagine demnă de cel puţin un premiu Oscar, mai ales acum când sunt în vogă filme precum Lupul de pe Wall Street sau Marea Mahmureală. Parcă şi acum îmi sună în cap bocetele unuia care o implora pe domniţa cu care se afişase la bal să-l ierte că s-a matolit atât de grav şi să-i descuie cabana. De fapt, pe ritmul acestor tânguiri făcute parcă în tonalitatea descântecelor am şi adormit. Iar a doua zi, când ne-am trezit destul de turmentaţi, am observat că cel încuiat pe-afară reuşise totuşi să intre pe un gemuleţ al cabanei, de unde a căzut pe o masă, unde l-a şi furat somnul.

Ne-am adunat apoi pe terasa însorită a localului din pădure pentru a ne întrema cu câte o cafea sau două şi, mai ales, pentru a ne declara mândri de banchetul abia încheiat. Sentimentele împărtăşite atunci erau destul de confuze: unii îşi exprimau regretul că paranghelia s-a terminat parcă prea repede, altora le părerea rău de faptul că Titircă nu a vrut să plece până când nu ne-a văzut pe toţi incapabili de a mai asista la vreun program artistic - de orice fel ar fi fost el -, iar alţii erau încântaţi că după bairam aveau suficiente picanterii de povestit în cele două săptâmâni de şcoală rămase. Şi asta, deoarece stabilisem ca data banchetului să fie înaintea examenelor finale, sperând că astfel profesorii din comisii, invitaţi şi ei, vor fi mai îngăduitori. Dar n-a fost aşa, că deh, socoteala de dinainte nu se nimereşte cu cea de după bal!

Counter-Strike, jocul-purgativ

Deşi este evident că nu facem parte din generaţia celor cu degetele alungite de la bătaia tastaturilor, am avut şi noi nenumărate nopţi pierdute cu ochii lipiţi de anticele monitoare CRT. Bineînţeles că pentru a juca Counter-Strike pe echipe, trebuia să consimţim la păcatul evadărilor nocturne din cămin, iar pentru aceasta, trebuia să-i mituim pe pedagogi cu clasicele bilete bingo sau cu ţigarete. Dar despre aceasta am mai relatat şi cu alte ocazii. Blue-Net-ul, locul escapadelor din miez de noapte se afla la cca. 100 de metri de cămin. Aşadar scuza invocată de pedagogi - în cazul unui control inopinat făcut de Taica - părea verosimilă: „Se simţeau rău şi au mers la farmacie, în cinci minute se întorc”. Şi datorită alarmei primite prin One Touch Easy-urile din dotare, ne puteam prezenta în faţa părintelui director în doi timpi şi trei mişcări.

Au fost zeci de nopţi în care coboram pe schelele din jurul internatului abia inaugurat, străduindu-ne din răsputeri să nu fim simţiţi de Caciol, dulăul paznicului de şantier, singurul care putea să ne dejoace înţelegerea făcută cu pedagogul de serviciu. Abia după ce ne instalam în scaunele din faţa monitoarelor şi stabileam echipele, uitam de teama de a nu fi daţi în vileag. Alegeam harta, ne cumpăram pistoalele şi porneam vânătoarea de forţe anti-tero sau de terorişti, după caz.

Orele treceau pe nesimţite şi nu renunţam la joc decât pe la trei sau patru dimineaţa, atunci când patroana sălii dădea buzna peste noi, ţipând din toţi rărunchii la fiu-su: „Aline, mamă, într-o lună ai bacul, când te apuci şi de învăţat!?”. La întoarcere, nu ne mai oboseam să urcăm pe schele, ci ne strecuram ca pâlşii pe lângă containerul în care paznicul dormea dus. De cele mai multe ori nu ne simţea, însă uneori paşii ne erau trădaţi din cauza mărgăritarului împrăştiat prin curte. Atunci el ieşea ţipând să stăm pe loc iar noi o zbugheam în podul seminarului unde eram protejaţi de negura beznă. Îl lăsam să intre, înjurându-ne, în vagonul de tablă, apoi i-l bombardam cu bucăţi de BCA-uri găsite în pod. Sub acest asalt asurzitor, stăpânul lui Caciol nu mai îndrăznea să scoată capul din container, motiv să mai savurăm o victorie a acelei nopţi prin bătaia unui cui în pod şi abia apoi, către dimineaţă, mergeam în sfârşit la culcare.

Lucrurile însă nu au stat tot timpul aşa. Îmi amintesc de faptul că într-o noapte mă înţelesesem cu Raţă, pedagogul ce-mi fusese coleg de cameră în anii anteriori, să ies cu un alt coleg la Blue-Net. Ca de obicei, am întârziat cu Cunter-ul până când am fost daţi afară de patroană. Toate păreau bune şi frumoase până când, ajunşi la poarta aşezământului teologic, am văzut că în curte era parcat ADF-ul (Adu Daru’ Fraiere), maşina lui Taica. Eram în stare de şoc. Absenţa la apelul făcut de director în noapte echivala cu exmatricularea. De ce oare nu ne-o fi dat Raţă alarma? Ce s-o fi întâmplat? Şi ce s-o alege de noi? Era trecut de ora trei şi nu puteam invoca nici o scuză. Ne-am descălţat - crezând că astfel vom diminua zgomotul produs de mărgăritarul care se întindea pe vreo douăzeci de metri între noi şi uşa de la intrarea în seminar -, ne-am luat pantofii în mâini, apoi inima în dinţi şi, cu încredere oarbă în Cel de Sus, am declanşat sprintul.

Încă îmi amintesc pietrişul care sfârâia îngrozitor sub tălpile noastre. Părea că puteam scăpa când, brusc, speranţele noastre de bine ne-au fost năruite de vocea gravă a lui Taica, venită parcă din neant: „Ostropele, să te prezinţi imediat la camera pedagogului!”. Şoc şi groază! Îmi semnasem exmatricularea doar cu câteva săptămâni înainte de examenele de bacalaureat! Cât de prost am putut fi!… În momentul în care - după ce bătusem resemnat la uşa pedagogului - mi s-a deschis şi am văzut fumul de ţigară bun de tăiat cu cuţitul, am realizat imediat că fusesem victima unei farse! Năpădit de aşa emoţii, nici nu mai ştiu cum am trecut prin uşa toaletelor. M-am trezit din amorţeală pe closet, desculţ, cu pantofii în mâini, transpirat tot şi cuprins de o fericire, cum să-i spun…, năvalnică! Dincolo de uşa WC-ului, Raţă şi un drac de copil dintr-a noua care-l imita pe Taica râdeau cu sughiţuri, ţinându-se de burţi. Iar eu, epuizat, nu mai puteam decât să îngân căznit: „Nenorociţilor, hârtie! Nu am hârtie igienică!!”.

Taica, diavolul de la miazănoapte

Eram la sfârşitul clasei a zecea şi încă eram cazaţi în căminul Liceului Sanitar al urbei, mai exact în capătul lui 14, adică în camera 14, la parter, dar aşa suna mai… gangsta. Mediile erau încheiate, biletele de voie completate - iar pe atunci încă aveam 10 la purtare, o tempora! - şi datorită emoţiilor că a doua zi urma să plecăm în vacanţă, nici unul dintre noi nu avea somn. Trecuse bine de 22.00, ora stingerii. De fapt, era chiar spre miezul nopţii. Ne adunaserăm ca ciorchinii în diverse camere pentru a pune planul de vacanţă la punct. Eram atât de excitaţi şi de pătrunşi de voie bună, încât nu puteam bănui ce avea să urmeze. Adică, ceea ce vă voi spune aicişa.

În capătu’ lu’ 14, şefu’ de cameră plecase la tovarăşii săi din Drăgăneşti-Olt. Rămăsesem eu, Buză şi în vizită venise Iedi, acesta fiind - până la venirea lui Viţi din anul următor - trioul de şoc al clasei. Repet, era ultima noapte dinaintea vacanţei şi toţi vieţuitorii aşezământului seminarial eram nerăbdători ca a doua zi să primim biletele de voie (de reţinut faptul că, pentru a putea pleca în vacanţă, aveam nevoie de aceste bilete… de voie!) şi să luăm acceleratul către Piatra-Olt de unde, la doar trei halte către Caracal, ajungeam în sfârşit la Osica sau vorba lu’ Nea Gil Dobrică: Acasă.

Să nu mă chestionaţi despre ce discutam, am uitat instantaneu şi definitiv atunci când Taica a trecut prin uşă direct în mijlocul camerei, fix lângă Iedi!

- Ce e, bă, cu voi treji la miezu’ nopţii? A urlat Taica la noi din toţi rărunchii, cu vocea-i cutremurătoare ce semăna panică în sufleţelele noastre candide, mai de fiecare dată.

- Părinte director, dar noi nu facem nimic!… A mai apucat să schiţeze Iedi, apoi trosc! Şi ceea ce a urmat văzusem doar în filmele cu Van Damme: ura mawasi gendai - pe-asta o ştiu de la profu’ de mate, care-şi practica pe noi jiu jitsu - direct în figura bietului Iedi care a fost proiectat pe perete, peste biroul dintre paturi.

- Marş în camera ta! La culcare toată lumea! Stingerea!

Îngroziţi, cu pătura trasă peste cap, auzeam luptele care se dădeau la etajul superior. Îl prinsese şi pe şefu’, în deplasare. Iar când acesta s-a întors rapid în cameră, cu mâna la ochi, m-a cuprins o satisfacţie păcătoasă. În sfârşit, şefu’ îşi găsise naşul…, şi ce naş! După câteva minute în care Taica dăduse un adevărat spectacol de lupte de contact - şi nu prea avea obiceiul să-şi folosească palmele, mai degrabă pumnii şi picioarele -, o linişte de cavou s-a aşternut în tot căminul.

Îmi amintesc că încercam să-mi stăpânesc respiraţia sacadată, ca nu cumva să fiu auzit că încă nu am adormit, atunci când glasul nervos al lui Taica a tunat:

 - Bă, tu ce cauţi pe hol?

Cu voce tremurândă, bietul seminarist abia a reuşit să îngâne:

- Merg la bî…, bîî…, baie, părinte!

- Păi, la ora asta se merge la baie!? A urlat Taica, stupefiat parcă de îndrăzneala răspunsului. Nici nu şi-a terminat retorica întrebare că, pleosc!, pleosc!, două capace au răsunat pe fălcile nefericitului. Apoi cred că am adormit cu toţii, ca pruncii după baie.

Pe moment, am crezut că diavolul de miazănoapte pusese stăpânire pe bietul Taica, însă, a doua zi, s-a aflat că tot tărăboiul din miez de noapte fusese justificat şi se datorase unor complicaţii care apăruseră la susţinerea tezei de doctorat a preacucerniciei sale. Şi apoi deh, fiecare scapă de frustrări cum poate!

Cârnatul de la Eurovision

La sfârşitul săptămânii trecute, am participat la un workshop organizat de Biroul Pastoral pentru Laici al Episcopiei Greco-Catolice Oradea şi de Asociaţia Hope Music International pentru tinerii care îndrăgesc muzica. Scopul acestui curs de formare a fost acela de a-i ajuta pe tinerii cântăreţi să-şi dezvolte calităţile interpretative, dar mai ales să reuşească să filtreze cu mai mare atenţie mesajele pieselor pe care ei le interpretează. Astfel, tinerilor li s-a recomandat să aleagă cântece ale căror versuri să prezinte numai momente trăite de ei înşişi. Spre exemplu, ce credibilitate ar putea avea un tânăr cântăreţ, în vârstă de numai 14 ani, care ar cânta despre un lung şir de eşecuri amoroase? Şi pentru a contracara mesaje precum cele pline de erotism ale unor idoli din domeniu, precum Miley Cyrus - cea care până mai ieri apărea pe tote ţinutele copilelor sub numele Hannah Montana -, tinerilor li s-a propus să cânte despre adevăratele valori: copilăria, propriile trăiri lăuntrice, familia, credinţa etc.

Buuun. Şi după ce organizatorii workshopului amintit s-au străduit să îi convingă pe micii cântăreţi că în muzică nu trebuie căutat numai succesul şi că nu trebuie să se lase pe mâna unor producători ce îi vor transforma în obiecte ale marketingului muzical, ce credeţi că au vizionat tinerii aseară la postul naţional de televiziune? Da, Eurovisionul şi, da, pe Conchita Wurst, travestitul al cărui nume de scenă s-ar traduce: cârnatul din cochilie! Ce, credeţi că nu au urmărit show-ul? Şi credeţi ca au mai ţinut cont de sfaturile primite la workshopul muzical de zilele trecute? Cel mai probabil, au stat cu ochii lipiţi de micile ecrane pentru a absorbi cu nesaţ ultimele tendinţe muzicale care sunt etalate pe marea scenă a Eurovisionului. Văzându-l pe domnul Cârnat, nu am mai putut rămâne pe TVR pentru a urmări spectacolul decadent, însă bănui că ar fi fost extrem de interesant să rămân, totuşi, şi să urmăresc mesajele educative transmise de piesele muzicale din concurs.

Şi voi încheia cu oful meu. Cum e posibil, fraţilor şi surorilor, ca televiziunile să cenzureze şi chiar să scoată din grila de ştiri execuţiile publice ale celor persecutaţi pentru credinţă, spre exemplu, pe motiv că impactul emoţional transmis ar fi prea mare, dar, în acelaşi timp, să promoveze în văzul tuturor - deci şi al copiilor - comportamente deviante ale unor persoane precum Conchita? Ca să nu mai vorbim de violenţa filmelor, de limbajul lipsit de pudoare (ca să nu folosesc alţi termeni) al hiturilor promovate, de reality-show-rile TV deşănţate etc. etc. În concluzie, singurul mod de a opri spălarea creierelor copiilor noştri rămâne utilizarea telecomenzii. Iar dacă aceasta nu funcţionează, atunci să scoatem televizoarele din priză! Nu putem să fim indiferenţi la ceea ce promovează televiziunile şi, în acelaşi timp, să ne minunăm că fetiţe de 10-12 ani, sau chiar de opt ani, deja emană senzualitate prin ţinute şi machiaj! Aşadar, dacă îl urmărim pe domnul Cârnat, împreună cu copiii, să nu ne mai mirăm atunci când aceştia vor vrea să devină şi ei nişte cârnaţi mai mici, doar pentru a avea succes şi a pentru a străluci sub lumina reflectoarelor.

Coroana de Oţel, Coroana Regală a României

O ştire care a circulat discret în ultimele zile relata despre un proiect de lege care să permită „încoronarea” acvilei de pe Stema Naţională a României. Aşadar, adaosul adus stemei este tocmai Coroana Regală a României, simbolul independenţei şi al reîntregirii ţării noastre. Aceasta, cunoscută şi sub denumirea de Coroana de Oţel a regilor României, precum şi sceptrul primului rege, Carol I, au fost concepute de pictorul şi graficianul Theodor Aman; după ce, în anul 1881, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a instituit o comisie care să stabilească forma însemnelor regale. Din respectiva comisie mai făceau parte şi istoricii: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu. Schiţa în tuş cu reprezentarea însemnelor regalităţii se află în patrimoniul Muzeului Theodor Aman din Bucureşti.

Coroana de Oţel a fost făurită de Arsenalul Armatei din Dealul Spirii şi are forma obişnuită a coroanelor regale: un cerc frontal din oţel decorat cu romburi şi cu perle tot din oţel, care se unesc în mijloc sub formă de glob în care se află Crucea „Trecerea Dunarii”. Căptuşeala din partea interioară este din catifea purpurie.

Extrem de interesant este faptul că această coroană regală a României a fost turnată din ţeava unui tun marca Krupp capturat de la turci în timpul Războiului de Independenţă din 1877. Coroana de oţel i-a fost oferită lui Carol I, la 10 mai 1881, cu prilejul încoronării sale ca rege şi al proclamării Regatului României. În discursul rostit cu ocazia evenimentului, Regele Carol I a declarat: „Cu mândrie primesc această Coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţii şi puterii României”.

Un alt fapt care trebuie amintit este acela că, la încoronarea din 1881, Coroana de Oțel a avut mai mult un rol simbolic, deoarece ea a fost sfințită la Mitropolie, pe 9/21 mai, însă regele Carol I nu a dorit să o poarte. Mai mult, ceremonia nu s-a desfăşurat în biserica Mitropoliei, ci într-un spațiu amenajat în afara acesteia. Suveranul, fiind un catolic convins, nu a dorit să fie încoronat şi uns de vreunul dintre cei doi mitropoliţi ortodocşi - cel Primat, al Ţării Româneşti, şi cel al Moldovei - care participau la eveniment. Desigur, gestul său avea şi un alt substrat, deoarece Carol I îşi propusese să arate că a ajuns rege prin forțele proprii.

Coroana Regală a fost purtată în ocazii solemne de către toți regii României, mai puţin, se pare, de către Carol I. Astfel, Regele Ferdinand I a purtat-o la încoronarea sa de la Alba Iulia, iar Mihai I a fost încoronat cu aceeaşi coroană şi uns Rege de către Patriarhul României, Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti, chiar în ziua celei de-a doua suiri pe tron, la 6 septembrie 1940.

Între anii 1881 şi 1947 Coroana de Oţel apărea şi în Stema Națională, de aici şi dorinţa de a fi repusă în locul ei firesc, de unde a fost înlăturată de către regimul totalitarist instaurat în România la jumătatea veacului trecut. În prezent, coroana este o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural național şi este expusă în tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din capitală, însă o copie fidelă a Coroanei Regale a României se află şi la Castelul Peleş.

„Moromeţii, părinte!”

În programul zilnic al seminarului vâlcean era inclusă, după cină, şi o oră de aprofundare a muzicii psaltice. Că tot veni vorba, din cauza muzicii psaltice, multor seminarişti nu ne era atât de drag maestrul Anton Pann. Paranteză: Anton Pann este cel care (atenţie!) doar a pus pe note versurile poemului Un răsunet – imnul actual al României, scris de greco-catolicul Andrei Mureşanu -, melodia fiind a unui cântec religios din Transilvania deja cunoscut în epocă. Am închis paranteza. Aşadar, eram la ora de psaltică, într-o clasă de la parter. Cu excepţia câtorva pătimaşi ai cântărilor bisericeşti, ceilalţi, majoritarii, ne găseam de lucru: ba o tablă, ba un barbut pe giaca întinsă pe bancă să nu se audă zarurile, ba mai citeam câte ceva dacă a doua zi aveam româna etc.

În serile când Taica ne făcea vizite, adesea inopinate, însă, cântam din toţi rărunchii, di-di-ke-di-di-ga-vu-vu, vu-pa-ni-pa-vu-ga-vu-ga-pa-vu-ni, şi băteam măsura cu palmele pe banci până ni se făceau gogoşi. Într-una din aceste seri, aflând de vizita părintelui director, repetam, aşa cum îi plăcea sfinţiei sale, cu uşa clasei deschisă. Eu stăteam în prima bancă de la perete, cea de după uşă, iar în spatele meu era Adiţă, un bun prieten care mă rugase să-l atenţionez de-şi va face Taica apariţia, deoarece el se străduia să termine de citit Moromeţii. Adiţă bănuia că a doua zi va fi ascultat, iar domnul Trandafir, încântătorul profesor de limbă şi literatură naţională, avea bunul obicei de a pune întrebări cu schepsis pentru a verifica dacă citeam bibliografia. Pe mine, spre exemplu, m-a întrebat odată de ce sora lui Ilie Moromete era numită Guica. Adiţă nu-şi mai permitea încasarea încă unui trei, aşa ca s-a decis să rişte şi, deci, să citească Moromeţii în defavoarea muzicii psaltice.

Prins peste măsură cu desluşirea chendimelor de iporoi, eu nu am mai realizat că Taica intrase în clasă zâmbitor, cu mâinile la spate, pentru a verifica bunul mers al repetiţiilor psaltice. Când l-am văzut, era deja prea târziu să-l mai anunţ pe cititorul din spate. Prea târziu pentru el, din nefericire. Văzându-l prins în meandrele literaturii autohtone, directorului i s-a transfigurat înfăţişarea-i blajină, ca a unui bun părinte, într-o grimasă de furie. „Ce faci …escule, nu cânţi!?”, a urlat la Adiţă, întrerupându-ne blândul cânt bisericesc. „Păi…, părinte director, io…, io citesc!” a îngânat nefericitul. „Şi, mă rog, ce citeşti tu în timpul orei de muzică?”, a continuat urletul directorului. „Moromeţii, părinte!”, s-a apărat colegul. „Moromeţii, aha, stai că îţi dau eu moromeţi, să nu-i poţi duce!”, a conchis Taica.

Ce a urmat, e greu de redat în cuvinte, dar mă voi strădui. Într-o ploaie torenţială de palme şi şuturi, Taica a reuşit să-l mi-l scoată pe Adiţă din banca de pe rândul de la perete, să-l treacă prin ambele rânduri de bănci de la mijlocul clasei şi apoi să-l întoarcă la linia de start. Repet, pe sărmanul cititor l-a plouat torenţial în cap şi pe la dos, timp de două-trei minute. Odată întors la locul său şi cu ochii umeziţi de atâta ploaie, Adiţă a lăsat deoparte romanul şi şi-a deschis tremurând Idiomelarul… Ca după fiecare uragan, liniştea se aşternuse parcă peste clasă… Dar nu pentru mult timp, pentru că Taica şi-a încheiat recitalul răcnind ca un turbat la noi: „La ce vă uitaţi, băăă, daţi-i drumul şi cântaţi mai departe!”.