Taica, diavolul de la miazănoapte

Eram la sfârşitul clasei a zecea şi încă eram cazaţi în căminul Liceului Sanitar al urbei, mai exact în capătul lui 14, adică în camera 14, la parter, dar aşa suna mai… gangsta. Mediile erau încheiate, biletele de voie completate - iar pe atunci încă aveam 10 la purtare, o tempora! - şi datorită emoţiilor că a doua zi urma să plecăm în vacanţă, nici unul dintre noi nu avea somn. Trecuse bine de 22.00, ora stingerii. De fapt, era chiar spre miezul nopţii. Ne adunaserăm ca ciorchinii în diverse camere pentru a pune planul de vacanţă la punct. Eram atât de excitaţi şi de pătrunşi de voie bună, încât nu puteam bănui ce avea să urmeze. Adică, ceea ce vă voi spune aicişa.

În capătu’ lu’ 14, şefu’ de cameră plecase la tovarăşii săi din Drăgăneşti-Olt. Rămăsesem eu, Buză şi în vizită venise Iedi, acesta fiind - până la venirea lui Viţi din anul următor - trioul de şoc al clasei. Repet, era ultima noapte dinaintea vacanţei şi toţi vieţuitorii aşezământului seminarial eram nerăbdători ca a doua zi să primim biletele de voie (de reţinut faptul că, pentru a putea pleca în vacanţă, aveam nevoie de aceste bilete… de voie!) şi să luăm acceleratul către Piatra-Olt de unde, la doar trei halte către Caracal, ajungeam în sfârşit la Osica sau vorba lu’ Nea Gil Dobrică: Acasă.

Să nu mă chestionaţi despre ce discutam, am uitat instantaneu şi definitiv atunci când Taica a trecut prin uşă direct în mijlocul camerei, fix lângă Iedi!

- Ce e, bă, cu voi treji la miezu’ nopţii? A urlat Taica la noi din toţi rărunchii, cu vocea-i cutremurătoare ce semăna panică în sufleţelele noastre candide, mai de fiecare dată.

- Părinte director, dar noi nu facem nimic!… A mai apucat să schiţeze Iedi, apoi trosc! Şi ceea ce a urmat văzusem doar în filmele cu Van Damme: ura mawasi gendai - pe-asta o ştiu de la profu’ de mate, care-şi practica pe noi jiu jitsu - direct în figura bietului Iedi care a fost proiectat pe perete, peste biroul dintre paturi.

- Marş în camera ta! La culcare toată lumea! Stingerea!

Îngroziţi, cu pătura trasă peste cap, auzeam luptele care se dădeau la etajul superior. Îl prinsese şi pe şefu’, în deplasare. Iar când acesta s-a întors rapid în cameră, cu mâna la ochi, m-a cuprins o satisfacţie păcătoasă. În sfârşit, şefu’ îşi găsise naşul…, şi ce naş! După câteva minute în care Taica dăduse un adevărat spectacol de lupte de contact - şi nu prea avea obiceiul să-şi folosească palmele, mai degrabă pumnii şi picioarele -, o linişte de cavou s-a aşternut în tot căminul.

Îmi amintesc că încercam să-mi stăpânesc respiraţia sacadată, ca nu cumva să fiu auzit că încă nu am adormit, atunci când glasul nervos al lui Taica a tunat:

 - Bă, tu ce cauţi pe hol?

Cu voce tremurândă, bietul seminarist abia a reuşit să îngâne:

- Merg la bî…, bîî…, baie, părinte!

- Păi, la ora asta se merge la baie!? A urlat Taica, stupefiat parcă de îndrăzneala răspunsului. Nici nu şi-a terminat retorica întrebare că, pleosc!, pleosc!, două capace au răsunat pe fălcile nefericitului. Apoi cred că am adormit cu toţii, ca pruncii după baie.

Pe moment, am crezut că diavolul de miazănoapte pusese stăpânire pe bietul Taica, însă, a doua zi, s-a aflat că tot tărăboiul din miez de noapte fusese justificat şi se datorase unor complicaţii care apăruseră la susţinerea tezei de doctorat a preacucerniciei sale. Şi apoi deh, fiecare scapă de frustrări cum poate!