Counter-Strike, jocul-purgativ

Deşi este evident că nu facem parte din generaţia celor cu degetele alungite de la bătaia tastaturilor, am avut şi noi nenumărate nopţi pierdute cu ochii lipiţi de anticele monitoare CRT. Bineînţeles că pentru a juca Counter-Strike pe echipe, trebuia să consimţim la păcatul evadărilor nocturne din cămin, iar pentru aceasta, trebuia să-i mituim pe pedagogi cu clasicele bilete bingo sau cu ţigarete. Dar despre aceasta am mai relatat şi cu alte ocazii. Blue-Net-ul, locul escapadelor din miez de noapte se afla la cca. 100 de metri de cămin. Aşadar scuza invocată de pedagogi - în cazul unui control inopinat făcut de Taica - părea verosimilă: „Se simţeau rău şi au mers la farmacie, în cinci minute se întorc”. Şi datorită alarmei primite prin One Touch Easy-urile din dotare, ne puteam prezenta în faţa părintelui director în doi timpi şi trei mişcări.

Au fost zeci de nopţi în care coboram pe schelele din jurul internatului abia inaugurat, străduindu-ne din răsputeri să nu fim simţiţi de Caciol, dulăul paznicului de şantier, singurul care putea să ne dejoace înţelegerea făcută cu pedagogul de serviciu. Abia după ce ne instalam în scaunele din faţa monitoarelor şi stabileam echipele, uitam de teama de a nu fi daţi în vileag. Alegeam harta, ne cumpăram pistoalele şi porneam vânătoarea de forţe anti-tero sau de terorişti, după caz.

Orele treceau pe nesimţite şi nu renunţam la joc decât pe la trei sau patru dimineaţa, atunci când patroana sălii dădea buzna peste noi, ţipând din toţi rărunchii la fiu-su: „Aline, mamă, într-o lună ai bacul, când te apuci şi de învăţat!?”. La întoarcere, nu ne mai oboseam să urcăm pe schele, ci ne strecuram ca pâlşii pe lângă containerul în care paznicul dormea dus. De cele mai multe ori nu ne simţea, însă uneori paşii ne erau trădaţi din cauza mărgăritarului împrăştiat prin curte. Atunci el ieşea ţipând să stăm pe loc iar noi o zbugheam în podul seminarului unde eram protejaţi de negura beznă. Îl lăsam să intre, înjurându-ne, în vagonul de tablă, apoi i-l bombardam cu bucăţi de BCA-uri găsite în pod. Sub acest asalt asurzitor, stăpânul lui Caciol nu mai îndrăznea să scoată capul din container, motiv să mai savurăm o victorie a acelei nopţi prin bătaia unui cui în pod şi abia apoi, către dimineaţă, mergeam în sfârşit la culcare.

Lucrurile însă nu au stat tot timpul aşa. Îmi amintesc de faptul că într-o noapte mă înţelesesem cu Raţă, pedagogul ce-mi fusese coleg de cameră în anii anteriori, să ies cu un alt coleg la Blue-Net. Ca de obicei, am întârziat cu Cunter-ul până când am fost daţi afară de patroană. Toate păreau bune şi frumoase până când, ajunşi la poarta aşezământului teologic, am văzut că în curte era parcat ADF-ul (Adu Daru’ Fraiere), maşina lui Taica. Eram în stare de şoc. Absenţa la apelul făcut de director în noapte echivala cu exmatricularea. De ce oare nu ne-o fi dat Raţă alarma? Ce s-o fi întâmplat? Şi ce s-o alege de noi? Era trecut de ora trei şi nu puteam invoca nici o scuză. Ne-am descălţat - crezând că astfel vom diminua zgomotul produs de mărgăritarul care se întindea pe vreo douăzeci de metri între noi şi uşa de la intrarea în seminar -, ne-am luat pantofii în mâini, apoi inima în dinţi şi, cu încredere oarbă în Cel de Sus, am declanşat sprintul.

Încă îmi amintesc pietrişul care sfârâia îngrozitor sub tălpile noastre. Părea că puteam scăpa când, brusc, speranţele noastre de bine ne-au fost năruite de vocea gravă a lui Taica, venită parcă din neant: „Ostropele, să te prezinţi imediat la camera pedagogului!”. Şoc şi groază! Îmi semnasem exmatricularea doar cu câteva săptămâni înainte de examenele de bacalaureat! Cât de prost am putut fi!… În momentul în care - după ce bătusem resemnat la uşa pedagogului - mi s-a deschis şi am văzut fumul de ţigară bun de tăiat cu cuţitul, am realizat imediat că fusesem victima unei farse! Năpădit de aşa emoţii, nici nu mai ştiu cum am trecut prin uşa toaletelor. M-am trezit din amorţeală pe closet, desculţ, cu pantofii în mâini, transpirat tot şi cuprins de o fericire, cum să-i spun…, năvalnică! Dincolo de uşa WC-ului, Raţă şi un drac de copil dintr-a noua care-l imita pe Taica râdeau cu sughiţuri, ţinându-se de burţi. Iar eu, epuizat, nu mai puteam decât să îngân căznit: „Nenorociţilor, hârtie! Nu am hârtie igienică!!”.